Ce altceva reprezinta reflectia sa teologica, pledoaria pentru dialog, efortul de a face posibile intalniri si de a transmite chipul launtric al Ortodoxiei in lumea care-l ignora, decat o marturie a celui care asculta planul lui Dumnezeu? Viata tanarului Scrima fusese o suita de momente imprevizibile, in care chemarea „din polul plus” s-a manifestat cu neputinta de tagaduit. Convertirea, binecuvantarea parintelui Ioan cel Strain, plecarea in India, comunitatea monahala de la Deir el Harf, increderea patriarhului Athenagoras – toate convergeau nu spre consolidarea unei certitudini de sine, ci spre acordarea propriei vieti cu ritmurile Providentei. Iata de ce parintele Scrima, ca purtator al unei binecuvantari speciale, era convins ca rostul sau – si al oamenilor Bisericii in general – este de a deveni o transparenta a planului lui Dumnezeu, un receptacul al imprevizibilului divin. Ce s-a petrecut in jurul Conciliului Vatican II, prin rasturnarea zidurilor indiferentei si ale polemicii, avea toate semnalmentele unei „epifanii”: Rasaritul si Apusul se regaseau recunoscandu-si originile comune, traditia care izvora din ele, fraternitatea pe care secolele de separatie nu o stinsesera. Pentru parintele Scrima era esential ca realitatile teologice si institutionale sa se racordeze la „realitatea teologala”, adica la experienta vie a Bisericii, in care Dumnezeu insusi vorbeste cu o libertate innoitoare.