Aceasta carte este rodul unei reelaborari complete a celei de-a treia parti a tezei de abilitare pentru conducerea doctoratelor (Habilitation à diriger des recherches), sustinuta in iunie 2005 la Universitatea Paris-IV Sorbona in fata unui juriu compus din profesorii Jean-Luc Marion (Univ. Paris-Sorbonne, directorul tezei), Ruedi Imbach (Univ. Paris-Sorbonne), Joël Biard (Univ. din Tours) si Philippe Hoffmann (E.P.H.E., Paris) si din directorii de cercetare Barbara Cassin (C.N.R.S., Paris-Sorbonne) si Françoise FrontisiDucroux (Collège de France, Paris).  

Pentru Parintii Capadocieni, eikôn exprima posibilitatea, impartasita deopotriva de Dumnezeu, de fiecare om si de orice lucru creat, de a avea o imagine proprie. Nu o copie sau o reprezentare, ci o imagine proprie, corespunzand identitatii proprii, desavarsite in cazul lui Dumnezeu, sau in asteptarea desavarsirii in cazul creaturii. Aceasta imagine proprie intretine o relatie vie cu privirea care ii descopera existenta atunci cand se descopera totodata pe sine, ca si cum imaginea privita s-ar oglindi in realitatea intima a privitorului insusi, in sufletul si in cugetul sau.

Dumnezeu vorbeste in chip vizibil, spune Vasile cel Mare. Vizibilul este deci locul unei reciprocitati intre prezenta fiintei si semnificatia a ceea ce se arata. Dar revelatia nu poate avea loc decat in conditia limbajului, singurul care intermediaza pastrand totodata intact absolutul transcendentei. Desi il citeaza pe Vasile cel Mare, teologii bizantini abolesc conditia lingvistica primara a imaginii iconice. Icoana devine locul de expunere a lui Dumnezeu sub chipul omului. De atunci, icoana intriga tot atat pe cat atrage. Desi vizibila, ea semnifica prezenta nevazutului si un orizont in asteptare.