Farime de memorii (2006) este o carte de amintiri de pe vremea cind Jose Saramago, Zezito, cum il strigau acasa, era doar „o farima de om” care se aventura sa exploreze imprejurimile neintinate de civilizatie ale satului Azinhaga. Scriitorul descrie cu umor si tandrete relatia sa cu natura si oamenii, primele iubiri, atractia fata de cuvintele scrise, iar perspectiva copilului si felul sau de a intelege lumea, mijind in mijlocul unor vremuri grele, de saracie si analfabetism, sint corectate si completate cu ajutorul imaginatiei, singura unealta care aduce inapoi la viata lucrurile ce au incetat sa existe si pe cei ce au incetat sa mai fie. Povestea lui Zezito, pe cit de frumoasa, pe atit de emotionanta, este insotita de fotografii de familie, cu comentariile autorului.

„Opera lui Saramago se inscrie in cadrul mai vast al unei hermeneutici a memoriei, pentru care istoria reprezinta numai o <prima carte>, un icon care trebuie descifrat si deconstruit.” (Mioara Caragea)
 
„Anumiti autori, printre care ma includ, privilegiaza, in povestile pe care le spun, nu istoria pe care au trait-o sau o traiesc (fugind astfel de capcanele confesionalismului literar), ci istoria propriei memorii, cu exactitatile si scaparile ei, cu minciunile ei care sint in acelasi timp adevaruri si adevarurile ei care nu se pot feri de a fi in acelasi timp minciuni. Daca ma gindesc bine, eu sint numai memoria pe care o am, si aceasta este singura istorie pe care vreau si pot s-o povestesc.“ (Jose Saramago)
„Putine personalitati literare de talia lui Jose Saramago s-au format intr-un astfel de mediu. Nascut in 1922, scriitorul portughez a crescut intr-un satuc aflat la aproape
o suta de kilometri departare de Lisabona. Bunicii lui erau tarani saraci, iar Saramago si-a petrecut anii copilariei muncind la cimp, taind lemne si scotind apa. Dar in
discursul de receptie a Premiului Nobel, el spune despre bunicul sau, Jeronimo, ca era omul cel mai intelept pe care l-a cunoscut vreodata. In serile de vara, isi aminteste
scriitorul, dormeau amindoi sub un smochin, iar imaginatia copilului era hranita cu <legende, fapturi fabuloase si spaime>. Acest murmur neobosit al amintirilor a fost
izvorul din care s-a nascut universul sau literar.“ (The New York Times)