In sprijinul parintilor de copii cu nevoi speciale

Parintele trebuie sa invete sa distinga emotiile copilului si sa le spuna pe nume. Pozitia aceasta difera in mod cardinal de indemnurile de a nu plange, de a nu se supara si de a nu atrage atentia la ceva anume. Ea le ofera

copiilor posibilitatea de a se studia pe ei insisi, de a-si vedea reactiile si nevoile lor, de a fi auziti si intelesi, fapt care le influenteaza in mod pozitiv starea si comportamentul.

Abordarea aceasta nu reprezinta o reproducere mecanizata a ideii „ascultarii active”: fara compatimire sincera si implicare vie, copilul nu va primi sprijinul necesar.

Dar este cu neputinta sa empatizezi in mod sincer si chiar sa intuiesti cu aproximatie cauza tulburarii micului omulet, daca nu stapanesti anumite tehnici de autoreglare (daca n-ai indemanarea de a lucra cu propriile

tale emotii) si daca nu ai suficient spatiu psihic (asa-numitul „container”) pentru a depozita in tine insuti framantarile copilului. De aceea, asa precum am mentionat in repetate randuri, pentru a-si ajuta copilul, parintele

trebuie in primul rand sa aiba grija de propria sa stare sufleteasca.