Incep cu mila pagina asta alba (tu deja o vezi acoperita de litere care acum nu exista, acum sunt doar trei randuri acoperite si restul alb si gol) de parca ar trebui sa calc cu niste galosi noroiti peste o zapada intinsa, usor valurita, de o puritate nespusa, sub un soare de iarna egal ca de neon. Prin transparenta foii vad umbrele literelor de dedesubt ca niste plantute care deja se imping sa iasa prin zapada uda si cristalina. Dar niciodata nu se amesteca literele facute cu pixul pe fata si reversul paginii albe. Chiar daca prin porii hartiei se prelinge putin albastru, si chiar daca el se lipeste de o bucla de dincolo, legand tridimensional doua cuvinte scrise in sensuri opuse, ele nu vor fi unite, caci pasta nu transporta sens, ci miros chimic, mirosul caietelor mele. Orice caiet - si jurnalele mai mult ca oricare - e un condensator, cu foite de staniol si foite de pergament uleios, alternate la nesfarsit, si care creeaza tensiune, care pot electrocuta mintea ce le atinge.
Iata, scrisul meu emana caldura si gheata se topeste. Mai putin de o treime din campul de fulgi albi peste fulgi peste fulgi a mai ramas neatinsa. Acum, mai putin de un sfert. N-a mai ramas, de fapt, decat un stramt coridor, o limba de ghetar, sub acelasi soare egal, si care duce catre marele camp virgin al paginii urmatoare, vizibila in toata porozitatea ei dincolo de spirala de sarma. Azi n-am sa trec dincolo. Si, oricat as scrie (ce voi mai scrie?), va exista, la sfarsit, o pagina la fel de mare, patratoasa si alba ca si asta de alaturi, peste care n-o sa mai pasesc. Ar putea fi chiar asta, de care ma mai desparte acum doar un rand, acum nici unul.