Parintele Petru Serioghin (1895-1982), un nevoitor tainuit al vremurilor noastre, uimeste în primul rând prin necurmata sa lupta launtrica cu sine însusi si prin capacitatea de a se darui pe de-a-ntregul Domnului. Stia sa-si dea inima lui Dumnezeu, iar prin aceasta ajunsese sa-i iubeasca si pe oameni fara fatarnicie. Lucrul cel mai de pret în lucrarea lui duhovniceasca este exemplul pe care îl da atât calugarilor, cât si mirenilor, exemplu pe care îl gasim zugravit în însemnarile sale zilnice.

Portretul unui smerit şi modest lucrător în via Domnului, Părintele Petru, se va alcătui din amintirile maicilor, vieţuitoare în această mănăstire, în care părintele a slujit vreme de 16 ani, începând din 1954, păstorind atât maicile şi surorile de aici, cât şi credincioşii şi credincioasele din împrejurimi.
Din fragedă tinereţe, părintele a ţinut un jurnal duhovnicesc pe care nu l-a întrerupt până la capătul vieţii. La început, însemnări răzleţe, din care răzbătea lupta lăuntrică a unui creştin hotărât să-şi păstreze inima curată. Cu timpul, aceste reflecţii aveau să capete o formă mai elaborată, luând aspectul unor poveţe duhovniceşti. Părintele Petru nu avea să devină nicicând „stareţ”, în sensul de Bătrân „îmbunătăţit”, şi nici văzător cu duhul. Cât timp a trăit, n-a făcut decât să se lupte cu „eul” său lăuntric. Nu a avut o turmă duhovnicească numeroasă, numele său nu a căpătat notorietate, dar puţinul pe care ni l-a lăsat – Jurnalul – este o moştenire de o prisositoare bogăţie duhovnicească.
Părintele Petru nu se adresa doar călugărilor, ci oricărui suflet de creştin, ţinând seama de problemele şi situaţiile cu care se confruntă atât călugării, cât şi mirenii. El însuşi era preot de mir, dar avea să ducă viaţă de călugăr, iar spre sfârşitul vieţii s-a învrednicit de tundere în monahism.
În Jurnalul său, Părintele acordă prioritate lucrării duhovniceşti lăuntrice, în raport cu nevoinţele reduse doar la aspectul exterior.