Intr-o epoca in care succesul pastoral este masurat in vizibilitate, Parintele Proclu a ales rodirea nevazuta. Intr-o vreme a strategiilor, el a ales lacrima. Intr-o lume grabita, el a ales sa stea. Si aceasta alegere il face, astazi, mai actual ca oricand.

Inteleg acum ca sfintenia nu este o exceptie spectaculoasa, ci o fidelitate tacuta dusa pana la capat. Parintele Proclu nu a schimbat lumea prin gesturi mari, ci prin ramanere. Prin ramanerea in adevar. Prin ramanerea in durere fara resentiment. Prin ramanerea in Dumnezeu atunci cand nimic nu mai era usor.

Aceasta carte nu este un monument ridicat memoriei lui, ci o spovedanie a mea inaintea lui Dumnezeu si a cititorului. O recunoastere a faptului ca am primit mult si ca sunt dator sa nu risipesc. Ca am fost martor al unei vieti care nu se mai intalneste usor si ca sunt chemat sa dau marturie, nu despre un om perfect, ci despre un om adevarat.

Parintele Proclu Nicau nu a fost doar un om bun, ci un om care a ars. Ars de rugaciune, ars de grija pentru suflete, ars de o iubire care nu cerea nimic si nu se apara pe sine. A ars incet, fara flacara vizibila, ca o candela lasata in altar dupa ce biserica s-a golit. Si poate tocmai de aceea plecarea lui a fost atat de dureroasa: pentru ca ne-am dat seama ca ne-am incalzit ani de zile la o lumina pe care nu am stiut sa o pretuim pe deplin.