In teologie, ca si in alte domenii, matricea cinematografiei este legata in esenta de doua categorii fundamentale, imaginea si cuvantul, surprinse in dinamismul si eficacitatea lor. Justa reticenta aniconica a Decalogului care interzice orice reprezentare a „ceea ce este in cer, pe pamant si in apele de sub pamant” (Exod 20,4) pentru a elibera persoana lui Dumnezeu de orice forma de obiect idolatru, este inlocuita de perspectiva neotestamentara.

In Scripturile crestine si in Traditie, intrebarea de baza despre reprezentabilitatea sacrului este imediat rezolvata intr‐un sens favorabil, nu numai pentru ca limbajul teologic este de natura simbolica si analogica – asa cum, convinsa ca „din frumusetea si maretia creaturilor analogôs [prin analogie] poti sa cunosti pe Ziditorul lor” (13,5), Cartea Intelepciunii lui Solomon deja intuise – dar si pentru ca elementul central al crestinismului este Intruparea care vede in fata umana a lui Isus din Nazareth un eikôn, o imagine a lui Dumnezeu celui nevazut, asa cum Sfantul Apostol Pavel le‐a scris colosenilor (1,15).