Veritabil monument al vechii literaturi crestine, un opus aere perennius, cum a si caracterizat-o un reputat patrolog, Istoria bisericeasca a lui Eusebiu ramane, alaturi de intreaga sa opera, o lucrare fundamentala pentru cunoasterea crestinismului primelor secole. Cititorul de astazi este uimit in continuare de siguranta, insuflata de noua cultura, filozofie si istorie crestina, cu care Eusebiu descrie faptele, cu totul iesite din comun, ale primelor trei veacuri crestine, chiar daca noua religie, cu menire si semnificatie universale, intrand adeseori in conflict deschis cu doctrina si cultul imperial roman, dusese o dura existenta, uneori in catacombe, de-a lungul acestei indelungate perioade, cu un numar impresionant de martiri. Ea lumina pentru vesnicie viata oamenilor, asemenea „sfesnicului tinut sub obroc”, sintagma din Vechiul si Noul Testament deopotriva, pe care cultura bizantina avea s-o difuzeze mai departe, pana la cronistica slavo-romana din secolele XV – XVI , ca si dincoace de aceasta.

Deschizator de drumuri pentru noua literatura crestina, Eusebiu este creatorul principalelor genuri ale literaturii istorice a lumii medievale, cum ar fi cronistica, dar mai ales cronografele, prin ale sale Chronikoi kanones, din pacate pierdute in versiunea lor greaca initiala, biografiile de imparati sau suverani prin Vita Constantini, vietile de sfinti sau categoria literaturii hagiografice prin Martirii din Palestina, precum si Istoria bisericeasca, gen literar deschis chiar de lucrarea pe care paginile cartii de fata o pun din nou la dispozitia cititorilor romani, intr-o forma substantial revizuita si considerabil imbunatatita.

Desi va fi continuat prin autori ca Socrate din Constantinopol sau Sozomen din Gaza, acest gen istoriografic nu va avea parte de o dezvoltare speciala in Bizant, unde suprematia puterii imperiale urma sa duca la inglobarea istoriei bisericesti in cadrul mai larg al istoriei politice a statului bizantin.

Acest gen istoriografic al literaturii crestine va avea in schimb un destin aparte in Europa Apuseana si Centrala, datorita unei evolutii practic independente fata de imperiu ori de alte autoritati laice ale epocii, de care a avut parte Biserica „latina” condusa de papalitate. Sub acest raport, este interesant de observat faptul ca in mediul romanesc premodern de mai tarziu a avut loc o reluare a acestui gen al literaturii istorice prin intermediul Scolii Ardelene, ai carei reprezentanti au abordat istoria Bisericii romanilor in lucrari diferite de cele care tratau istoria noastra politica, incepand de la cucerirea romana a Daciei pana la diferite momente din perioada ei medievala sau chiar pana catre anul 1800.

Prin noua traducere, mult revizuita, care i se ofera, ca si prin adnotarile imbogatite, cititorul roman va avea parte de un acces mult mai usor la aceasta scriere de capatai, studiata cu acribie in modernitate de unii dintre cei mai mari eruditi ai istoriei crestine, precum Th. Mommsen, Ed. Schwartz ori A. von Harnack, L. Duchesne, H. Delehaye, P. Batiffol, P. de Labriolle sau J. Daniélou.

Asemenea altor surse grecesti ale perioadei, scrierea lui Eusebiu este importanta si pentru latinismele pe care le contine, precum konrēktōr, de la latinul corrector, sau salaria. Comentarii mai bogate merita insa benefikiarios, care nu a avut viitor in Bizant, unde a si disparut mai apoi, bucurandu-se in schimb de un destin cu totul special in structurile prefeudale si chiar feudale ale Europei Apusene.

Valoarea intrinseca a acestei lucrari rezida insa mai ales in caracterul de exceptie al informatiilor, foarte numeroase sub aspect cantitativ, destul de multe provenind din surse astazi pierdute, deci de o valoare unica sub raport calitativ, referitoare la marea efervescenta spirituala ce a marcat nu numai aparitia, ci si dezvoltarea doctrinei crestine in cursul primelor ei trei veacuri de existenta, confruntata cu numeroase curente gnostice sau neoplatonice, pe care Eusebiu le-a cunoscut foarte bine. Ereziile care se nasc in sanul Bisericii primare din cauza asimilarii fara discernamant a curentelor filosofice si in general a culturii antice sunt descrise in mod consecvent de Eusebiu, care ne ofera in acelasi timp numeroase informatii pretioase despre initiatorii si cei mai de seama reprezentanti ai gruparilor eretice timpurii.

In sfarsit, iar lucrul acesta ni se pare a fi cel mai important, Eusebiu foloseste notiunea de „erezie” prin opozitie cu „dreapta credinta” (orthodoxia) a Bisericii generale sau „universale” (katholikē), bazata pe organizarea episcopala, asupra careia el staruie indeosebi. Ambii termeni subliniati aici se pastreaza pana in zilele noastre. Toate acestea constituie o dovada in plus nu numai pentru valoarea, ci si pentru actualitatea scrierii de fata.

Tudor TEOTEOI