Retorul roman - plasat cronologic intre apologetii secolului al III-lea si Parintii teologi din veacul de aur al domeniului, al IV-lea - s-a bucurat de sansa istorica a cronicarului ce traieste pe viu tranzitia de la epoca persecutiilor crancene la triumful credintei crestine. Martor privilegiat, alaturi de Eusebiu de Cezareea, al mirabilei transformari din viata Bisericii de dupa momentul Mediolanum (313), apropiat al imparatului Constantin cel Mare, Lactantiu istoriseste indeosebi ce a vazut si a experimentat pe cont propriu: de aici deriva, de pilda, valoarea exceptionala a scrierii sale Despre mortile persecutorilor (De mortibus persecutorum). Insa el reprezinta astazi mult mai mult decat cel dintai filozof al istoriei din perspectiva hristocentrica - el fiind primul teolog latin autor de Summae - sau decat o inestimabila sursa de informatii istorice, culturale si literare privind epoca respective.

Imprumutand idei si tehnici din realizarile meritorii ale antecesorilor Minucius Felix, T ertulian, Sfantul Ciprian al Cartaginei si Arnobiu, el se distinge de acestia prin metoda minutioasa si planul general al creatiilor sale, facand un considerabil pas inainte si in ceea ce priveste spiritul de sinteza. Lactantiu reinnoieste din temelii genul apologetic de limba latina, impregnandu-l cu o meditatie mai lucid filozofica si mizand mai apasat pe caracterul estetico-literar al scriiturii sale. Nu intamplator denumirea propusa de Pico della Mirandola spre a-l defini - „un Cicero crestin” - il caracterizeaza cel mai frecvent si in patristica din zilele noastre.