Orice viata de om – inclusiv a geniilor, eroilor si sfintilor – e o suferinta, o boala, o mizerie, o umilinta si un nimic. Si, in acelasi timp, orice viata de om e o frumusete si o minune sub cer. In primul sens, orice viata e o mizerie, o umilinta, o ratare, o prabusire, o infrangere si o tragedie pentru ca orice viata inseamna in conditia istorica o multime de slabiciuni, suferinte si umilinte. Orice om e bolnav, orice boala e o suferinta si orice batran e o umilinta. Orice om e un vierme, dar un vierme care gandeste, iubeste si concepe absolutul. Oricat de mizerabila, orice viata umana e un sublim si o minune, pentru ca pana si in cel mai redus, primitiv, brutal, abrutizat, bolnav sau neputincios om ea inseamna un imperiu de ganduri, nazuinte, sperante, doruri, iubiri, avanturi si sete neostoita de total, de absolut. Nimic mai firav si fragil ca omul, dar totodata nimic mai neostoit si insetat de absolut: atata putere in atata slabiciune, atata rezistenta in atata fragilitate, atata tenacitate in atata micime, atata viata in atata moarte.