Incepand din copilarie si tinerete, apoi mai accentuat dupa pelerinajul de la Ierusalim si Muntele Athos, alesul lui Dumnezeu Gheorghe Lazar isi dedica viata unei slujiri neobisnuite pe care o urmeaza cu toata puterea. Fara sa fie induplecat de frig si de arsita, descult si cu capul descoperit vara si iarna, cu Evanghelia iubirii dumnezeiesti si toiagul saraciei si al instrainarii de lume la care adauga soaptele rugaciunilor sale neincetate, oamenii puteau intelege prin randuiala „liturghiei” sale zilnice ca Evanghelia purtata si inaltata de neobisnuitul slujitor se sprijina pe cel mai simplu si puternic temei: pe temeiul patimirii pentru Hristos.

„Cu picioarele crapate ca nucul uscat” din pricina gerului sau a arsitei, cu pletele udate de ploaie sau zvantate de vant, omul lui Dumnezeu purta pururi cu el marturia crucii, dar totodata, prin ochii sai senini ca albastrul cerului si prin zambetul sau netulburat de amaraciunile vietii, revelatia invierii isi imprastia in cercuri tot mai largi lumina ei.

Oamenii au recunoscut in marturisitorul Gheorghe Lazar o culme a evlaviei crestine, un sfant, un cuvios prin care lucreaza si vorbeste Insusi Dumnezeu, de aceea multi s-au apropiat de el ca de un parinte care intelege durerile altora si le poate mangaia; s-au apropiat de el ca de un mare rugator ce duce prin rugaciune staruitoare suferintele si stramtorarile lumii la tronul milostivirii divine, de unde se revarsa apoi mila si indurare.