„Uneori, asadar, celui ce este asa ii vine si o sudoare de la multa caldura care se face in trup, si atunci se misca plecand de la inima lucrarea dumnezeiasca, ridicand parca foaia inimii si miscand mintea plecand de la cele mai dinauntru ca una lipita de insasi lucrarea dumnezeiasca, astfel incat ea striga des: <Iisuse al meu! Iisuse al meu!> Caci deodata cu deschiderea inimii, mintea striga numai acest <Iisuse al meu!> si din pricina deselor deschideri ale inimii nu mai poate sa spuna in intregime: <Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma!>, ci numai: <Iisuse al meu!>. Iar cei ce spun ca in aceasta stare savarsesc intreaga rugaciune, se inseala; caci dupa ce mintea e alipita, cum spuneam, de lucrarea dumnezeiasca, intrand in cele mai dinauntru ale inimii, nu mai poate sa strige decat: <Iisuse al meu!>. Atunci, plecand de la aceasta sfanta rugaciune, are loc si o uimire a inimii, cand plecand de la sfanta lucrare se face o mangaiere mare. Atunci izvoraste si tasneste din inima impreuna cu dulceata si lacrima si curge din ochi in chip foarte placut; aceasta este bucuria-intristare. Si atunci inima fierbe de acea multa lucrare si tot trupul ajunge intreg aprins si mintea striga cu uimire: <Doamne, miluieste!> Si asa cum untdelemnul incins puternic de foc intr-o tigaie din pricina multei fierberi se varsa si in afara, asa are loc si cu inima: dupa ce fierbe plecand de la lucrarea dumnezeiasca, revarsa caldura si spre trup si-l face aprins; si atunci cel ce patimeste aceasta simte ca cele dinauntrul lui aproape dau afara. Dar celui ce are aceasta stare i se fac si alte lucruri uimitoare: unul ca acesta intelege de aici in mintea sa o luminare care-l lumineaza mai presus decat soarele si care face sa tasneasca lumina din inima sa.”

(Sfantul Vasile de la Poiana Marului)


Nr. pagini: 96
Anul aparitiei: 2015