Pentru fiecare slujitor consacrat al amvonului, predica reprezinta atat un prilej de a-si educa in spirit crestin ascultatorii, cat si un mod de a se manifesta creator in limbaj. Devreme ce gandul este al lui Dumnezeu, limbajul este al celui care comunica oamenilor acest continut spiritual. Asa se face ca in marginea spuselor divine isi poate gasi loc si omul. Constiinta profetului, bunaoara, era receptacolul unui mesaj puternic, insa difuz, care necesita o anumita organizare discursiva din partea noului sau emitator. Deplin convinsi, Apostolii vorbeau despre Invatatorul inviat, dupa ce toate tainele Evangheliei le primisera intocmai de la El pe parcursul celor trei ani si jumatate de formare itineranta prin cetatile lui Israel. In fine, ca vesnic discipol al Cuvantului, preotul isi pune inima si cuvintele in slujba Acestuia, mizand pe o energie inrauritoare ce nu ii apartine in totalitate. Aici apare, cu conditia ca omul sa-i sesizeze puterile, aspectul ziditor prin frumusete al limbii folosite pentru a intrupa adevarul divin. Daca textele omiletice din trecut se limitau, in genere, la prezentarea dogmelor si a preceptelor crestine, excluzand adesea, chiar cu intentie, creativitatea in planul formei, predicatorii mai noi par sa acorde cu mai multa usurinta drept de cetatenie, in discursurile lor, fenomenelor lingvistice care ies din tiparele statornicite. Se poate intr-adevar observa influenta literarului asupra didacticului, de vreme ce moralismului accentuat si tonului facil parenetic ii iau locul expresia din ce in ce mai rafinata, tabloul, procedeele descriptive, etopeea, sinonimia stilistica, analiza psihologica sau perifraza elaborata.