Aniversarea celor doua evenimente istorice, recunoasterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane in 25 aprilie 1885 si ridicarea ei la rang de Patriarhie in 4 februarie 1925, prezinta o deosebita importanta pentru intelegerea corecta si profunda a modului in care acestea au contribuit organic la dezvoltarea organizationala a Ortodoxiei romanesti. Pentru a intelege rolul, importanta si actualitatea acestora este necesara o corecta explicitare a eclesiologiei de comuniune trinitara, o prezentare detaliata a fundamentelor teologice si a prevederilor canonice referitoare la modul de organizare autocefala a Bisericilor, precum si a dezvoltarilor ulterioare. De asemenea, este nevoie de o buna cunoastere a contextului social, eclesial si politic al epocilor in care Biserica Ortodoxa Romana a fost recunoscuta autocefala si apoi ridicata la rang de Patriarhie.

Explicitarea eclesiologiei de comuniune trinitara constituie baza intelegerii corecte a autocefaliei ca atribut ce defineste o Biserica organizata etnic, care administreaza singura si fara nicio ingerinta externa toate problemele sale si, totodata, ramane in comuniune dogmatica, canonica si cultica cu intreaga Ortodoxie. Prezentarea fundamentelor teologice si a prevederilor canonice referitoare la organizarea bisericeasca ne ofera imaginea concreta a sistemului reprezentativ eclesial, in care, incepand din secolul al V-lea, cea mai inalta demnitate a unui ierarh este aceea de patriarh, adica intaiul parinte al unei patrii, al unui neam organizat independent si unitar. Organizarea unei Biserici autocefale ca Patriarhie inseamna recunoasterea deplinatatii sale pastorale, administrative si reprezentative.

Prezentul volum reuneste contributii teologice si istorice, care aprofundeaza multiplele aspecte ale organizarii bisericesti, punand in lumina invatatura corecta de credinta si aplicarea ei practica prin reglementarile organizatorice ale Bisericii sau evidentiind anumite momente definitorii din istoria Ortodoxiei romanesti.