Descriere - Viata, minunile si paraclisul Sfantului Mare Mucenic Gheorghe

Viata, minunile si paraclisul Sfantului Mare Mucenic Gheorghe

Sceptrul imparatiei Romei luandu-l cu nevrednicie paganul Diocletian, foarte mult se silea la necurata slujba idoleasca. El mai intai cinstea pe Apolon vrajitorul, ca si cum i-ar fi fost mai inainte vestitor de cele ce vor sa fie. Pentru ca diavolul petrecand in acel idol neinsufletit, dadea raspunsuri la cei ce-l intrebau, cu minciuna proorocind despre cele ce vor sa fie, desi niciodata nu se implineau proorociile lui. Odata, intreband Diocletian pe Apolon despre un lucru, diavolul i-a dat un raspuns ca acesta: "Nu pot cu adevarat, ca mai inainte sa-ti spun cele ce vor sa fie, caci impiedicare imi fac oamenii cei drepti pe pamant si pentru aceea mint Tripoadele cele de farmece in capisti; pentru ca dreptii sleiesc a noastra putere".

Deci, a intrebat Diocletian pe slujitori: "Cine sunt dreptii aceia de pe pamant, din pricina carora zeul Apolon nu poate sa prooroceasca?" Iar slujitorii i-au raspuns: "Crestinii de sub cer sunt dreptii aceia".Aceasta auzind-o Diocletian, s-a umplut de manie si de iutime asupra crestinilor si prigonirea cea de deasupra lor care abia incetase, a ridicat-o iarasi. Si indata a trimis sabia sa prigoni-toare asupra oamenilor lui Dumnezeu celor drepti, nevinovati si fara prihana, cu porunca ucigatoare, in toate partile stapanirii sale.

Si puteai sa vezi atunci inchisorile barbarilor, talharilor si ale facatorilor de rusine desarte, insa erau pline de cei ce marturiseau pe adevaratul Dumnezeu. Puteai sa vezi felul caznelor celor mai inainte obisnuite, lepadandu-se ca simple, iar altele noi si mai cumplite aflandu-se, prin care in toate zilele multimea crestinilor era schingiuita pretutindeni. Iar dupa ce in toate partile si mai ales dintre ale Rasaritului s-au adus la imparat multe scrisori pline de clevetiri asupra crestinilor, care il instiintau ca cei ce nu tin porunca lui intru nimic, si care se numesc crestini, numarul acelora este fara de sfarsit; pentru ca atata s-au inmultit, incat este de trebuinta, ca ori sa-i lase sa petreaca in credinta, ori cu razboi sa se ridice asupra lor.

Atunci imparatul a chemat de pretutindeni la sine in Nicomidia, pe antipati si pe ighemonii sai la sfat, pe domni, pe boieri si pe tot senatul sau adunandu-l; le-a descoperit mania sa asupra crestinilor si poruncea, ca fiecare sa dea sfat la lucrul ce le era pus inainte. Deci, multi graind multe, la sfarsit singur tiranul a varsat o otrava ca aceasta, ca nimic nu este mai cinstit si mai de buna trebuinta decat sa se cinsteasca zeii cei vechi parintesti. Si toti invoindu-se cu sfatul lui, le-a zis iarasi: "Daca astfel toti socotiti si pe aceasta cu osardie doriti sa o faceti si a mea dragoste mult se cinsteste de voi, apoi sarguiti-va cu totul sa pierdeti credinta crestineasca cea potrivnica zeilor nostri, din toata imparatia noastra. Si ca sa puteti mai cu inlesnire a savirsi aceasta, eu cu toate puterile voi ajuta voua". Deci, toti au primit si au laudat acel cuvant imparatesc. Insa Diocletian si senatul au voit, ca si al doilea si al treilea rand sa se adune la acelasi sfat si au instiintat poporul; dupa aceea au intarit ca neschimbata sa fie porunca aceasta.

In acea vreme, in cetatea Romanilor era minunatul ostas al lui Hristos, Sfantul Gheorghe, cu neamul din Capadocia, fiu de parinti crestini vestiti, din tinerete invatand buna credinta. Acela din copilaria sa a ramas orfan de tata, sfarsindu-se tatal sau prin muceniceasca nevointa pentru Hristos, iar maica lui s-a mutat cu el in Palestina, caci de acolo era cu neamul si avea acolo multe averi si mosteniri. Iar dupa ce Gheorghe a ajuns la varsta desavarsita, fiind si frumos la fata, s-a aratat si foarte viteaz cu trupul; pentru aceea s-a randuit in oaste si s-a pus tribun peste ostasii unei cete vestite. In acea boierie fiind, dupa ce si-a aratat vitejia sa in razboaie, s-a cinstit cu dregatoria de comit si de voievod de catre imparatul Diocletian, mai inainte de a sti ca este crestin, la douazeci de ani ai varstei sale, dupa ce maica lui se sfarsise intru Domnul.