Sorin Serb este un poet cautator de sine. Nu in cautare, ci cautator. Prin vocatie. Somn fara maluri e, fara indoiala, cel mai omogen dintre volumele sale de versuri. Lumina si noaptea („timpul este specie/ acolo se innoada/ perspectivele spirala sisifica”), scotocirea in maruntaiele amniotice dupa amintirile care pot reinnoda firul inapoi, contemplarea inghetata a intunericului, a angoasei, misterul nedezlegat al facerii cuvantului, drumul inainte si inapoi, mereu ratat, al copilului care se naste ori inca nu, sau inutil, sau doar spre a fi abandonat, sunt toate amprente aglomerate pe fragila fiinta poetica, pipaita obsesiv, la nesfarsit.

Lumea poemelor de aici inoata lent intr-un paradox infrigurat si suav; asteptarea luminii, care inseamna deopotriva zori izbavitori („sa vina dimineata/ sa dezbrace noaptea/ ca pe-o crisalida/ ca pe un giulgiu”), cosmogonie, nastere, copil (intrupare a nepotrivirii), tanjire dupa „un somn tot mai lung/ fara maluri”.

Linistea deplina a tristetilor poetului urla indepartat poezii, intr-o „limba muta”.

Tania Radu