Incongruenti, de Oana Acsinte, este un volum despre oameni surprinsi exact in punctul in care imaginea pe care si-au construit-o despre sine incepe sa se fisureze. Cartea nu cauta personaje exemplare si nici nu le distribuie comod in vinovati si victime. Le urmareste in zonele lor de contradictie, acolo unde tandretea poate convietui cu egoismul, devotamentul cu resentimentul, curajul cu compromisul, iar singuratatea cu nevoia aproape violenta de celalalt.
Cele doua sectiuni, Incongruenti si Singuratati, functioneaza ca doua perspective asupra aceleiasi fragilitati. Prima este mai puternic ancorata social: blocul, vecinatatea, comunismul si postcomunismul, familia, scoala, migratia, prejudecata, supravegherea si precaritatea. A doua deplaseaza accentul spre spatiul interior, spre imbatranire, boala, abandon, memorie si formele discrete ale insingurarii.
Oana Acsinte are simtul detaliului revelator si, mai ales, al vocii. Personajele nu vorbesc intr-o limba literara uniformizata, ci isi poarta biografia in vocabular, in ezitari, vulgaritati, ticuri si taceri. De aici vine o buna parte din autenticitatea volumului. Cartea devine cu adevarat incomoda atunci cand refuza sa ofere cititorului confortul judecatii rapide. Sub intamplarile uneori dure se afla o intrebare persistenta: cat din ceea ce devenim ne apartine si cat este rezultatul fricilor, epocii, familiei si alegerilor celorlalti?
Incongruenti nu inventariaza defecte umane. Construieste, din fragmente aparent disparate, o anatomie a nepotrivirii dintre viata imaginata si viata traita.