Descriere - Rugaciunea broastei - volumul I

Cartea este o colectie de povestiri care provin dintr-o mare varietate de tãri, culturi si religii. Ele apartin mostenirii spirituale si umorului popular al întregii umanitãti. Talentul autorului constã în culegerea si ordonarea lor dupã un scop bine determinat - acela de a ne ghida pe calea iluminãrii prin intermediul cunoasterii de sine.

Talentul autorului consta in culegerea si ordonarea lor dupa un scop bine determinat - acela de a ne ghida pe calea iluminarii prin intermediul  cunoasterii de sine.

Fragment din carte
"Intr-o noapte, pe cand se ruga, fratele Bruno a fost tulburat de oracaitul unui broscoi. Incercarile lui de a ignora sunetele dizgratioase s-au dovedit inutile, asa ca, exasperat, a sfarsit prin a striga pe fereastra:
- Tacere! Imi fac rugaciunile!
Fratele Bruno era un sfant, asa ca porunca lui a fost imediat ascultata. Toate creaturile vii din preajma au tacut, pentru ca sfantul sa se poata ruga in pace. In mintea lui Bruno a aparut insa o indoiala, care i s-a parut chiar mai tulburatoare:
- Daca Dumnezeu asculta cu aceeasi placere oracaitul broastei ca si psalmii tai?
- Ce placere i-ar putea face lui Dumnezeu oracaitul unei broaste? nu s-a lasat mai prejos Bruno.
Dar vocea interioarã a insistat:
- De ce crezi ca a inventat Dumnezeu sunetul?
Bruno nu stia, asa ca s-a decis sa afle de ce. El a iesit la fereastra si a strigat:
- Canta!
Oracaitul broscoiului s-a auzit imediat, insotit cu veselie de toate broastele din vecinãtate. Bruno a ascultat cu atentie zgomotele si si-a dat seama ca daca nu le mai opune rezistenta, ele nu mai sunt suparatoare, ci dimpotriva, imbogatesc tacerea noptii.
Odata cu aceasta descoperire, inima lui Bruno a intrat in armonie cu universul si pentru prima oara in viata, el a inteles ce inseamna sa te rogi cu adevarat."

"Se obisnuieste la catolici ca ei sa-si marturiseasca pacatele unui preot si sa primeasca absolvirea lor ca semn al iertarii lui Dumnezeu. Din pacate, foarte multi oameni se folosesc de aceasta metoda convinsi cã obtin astfel un certificat din partea lui Dumnezeu care ii scapã de rasplata pe care o merita, capatand o incredere mai mare in absolvirea preotului decat in gratia lui Dumnezeu.
Asa a fost tentat sa faca si Perugini, un pictor italian care a trait in Evul Mediu, inainte de a muri. In cele din urma, el s-a decis sa nu se duca deloc la confesiune, caci acest lucru ar fi insemnat o insulta si un sacrilegiu in fata lui Dumnezeu, caci ar fi parut ca doreste sa-si salveze pielea.
Sotia lui, care nu stia nimic de framantarile sale interioare, l-a intrebat daca nu-i este teama sa moara nespovedit. Perugini i-a raspuns:
- Draga mea, incearca sa privesti altfel problema: profesiunea mea este pictura, si trebuie sa recunosti ca am fost un pictor foarte bun. Profesiunea lui Dumnezeu este iertarea, si daca este la fel de bun in profesia sa cum am fost eu in a mea, inseamna ca nu am nici un motiv sa ma tem."