„O presimtire rea li se strecurase deodata in suflet: 

- Ceva e in neregula cu castelul ala, murmura Alexandra. Nu stiu daca e bine sa mergem acolo!

- Si ce vrei? Sa ne intoarcem in pestera? 

Copiii privira inca o data intrarea. Neagra, sinistra. Inauntru erau paianjenii uriasi, cu ochii sangerii. Si scheletele piratilor. Clar, nu se puteau intoarce. []

Nu le ramanea decat un singur lucru de facut: sa mearga inainte, pe urmele lui Sebi, oricat de mult ii ingrijorau sfaturile animalelor din padure, care le spusesera sa se indeparteze de acel loc. 

- Ia uite, acolo o fi Castelul? 

Mijira ochii, masurand mai atenti silueta pe care o vazusera in fata lor, departe, la orizont. Printre copaci se zareau cateva turnulete albe, avand fiecare deasupra cate un acoperis rotund, albastru.

- Da, ala trebuie sa fie, striga Matei, victorios. N-arata rau deloc! 

Intr-adevar, imaginea Castelului parea draguta si prietenoasa in lumina aurie a apusului. Albul stralucitor si albastrul viu formau un contrast placut ochiului. Nu arata ca un loc interzis, care sa-ti inspire teama. 

- Poate de alt castel se temeau toti, murmura fetita, cu o voce plina de speranta.”