Omul este sămânţa lui Dumnezeu. Este o simplă sămânţă, care va putea experimenta totalitatea vieţii numai în clipa în care s-a transformat într-un copac. Cum ar putea o sămânţă să cunoască vreodată starea beatifică trăită de un arbore? Cum va putea şti o sămânţă că, într-o bună zi, pe frunzele sale vor începe să danseze razele soarelui? Cum ar putea o sămânţă să cunoască vântul şi muzica izvorâtă din atingerea frunzelor si ramurilor? Cum va putea o sămânţă să cunoască faptul că florile vor înflori si acestea vor eclipsa până şi frumuseţea stelelor? Cum ar putea o sămânţă să cunoască minunăţia trilurilor păsărilor şi răcoarea oferită drumeţilor? Oare este posibil ca sămânţa să împărtăşească măcar câtuşi de puţin din experienţa copacului? Nu! Sămânţa nici măcar nu îşi poate imagina ceea ce o aşteaptă când devine arbore. Nu poate realiza aceasta decât devenind, crescând, maturizându-se şi transformându-se în arbore.