Istoriceste vorbind, plantele au aparut cu mult inaintea omului si, fara indoiala, atunci cand a aparut si el, omul, primul contact l-a avut cu ele, cu plantele.

Intre om si plante s-a realizat o conexiune de tip stare de necesitate unilaterala dinspre plante spre om (Fig. 1), caci la inceput omul a avut nevoie de plante si nu invers.

Ca interrelatie, inca de la inceput plantele si omul au fost intr-o conexiune reciproca. O conexiune stransa, transformata in corelatie si apoi intr-un fel de colaborare asociativa s-a realizat atunci cand omul, din nevoia producerii unei hrane mai bune, a trecut la alegerea speciilor si la inceperea ameliorarii lor.

Nascut la tara, am avut in permanenta un contact cu plantele, fie ca au fost salbatice, din natura, adica din ecosistemele naturale, fie ca au fost cultivate. Elev la liceu fiind si placandu-mi foarte mult stiintele naturii, botanica, biologia, am fost interesat de plante, de viata si existenta lor, de influenta pe care o au asupra mea. Am observat, de exemplu, ca daca mergeam cu picioarele goale prin iarba marunta (otava) din plantatia de pruni primeam o senzatie de liniste si bunastare, de satisfactie si chiar bucurie.

Faceam adeseori greseala ca la sfarsit de saptamana, cand veneam grabit de la liceu, sa ma arunc in plantatie si sa merg incaltat. Imediat simteam o greutate in picioare si ma intorceam in poteca, unde ma descaltam. Am mai observat ca iarba, formata in mare parte din specii de festuca, golomat si trifoi, se ridica imediat atunci cand o calcam cu picioarele goale (in mai putin de o jumatate de ora) si se ridica cu dificultate, uneori dupa mai mult de o zi, atunci cand o calcam incaltat.

Multa vreme n-am putut sa-mi explic fenomenul, iar explicatia n-am gasit-o nici in biologie, nici in fiziologie, ci mai degraba in filozofie. Citindu-l pe Steiner am constatat ca aceasta stare este una antropozofico-spiritual-stiintifica. Eu nu cunosteam dimensiunea spirituala pe care mersul prin iarba mi-o dezlantuia in suflet si nici algoritmul metodologic al psihologiei induse de fenomenul simplu al mersului prin iarba. Simteam doar starea de fericire si faptul ca prin intermediul plantelor ma conectez mai bine la pamant si, poate, la Univers.

Azi, cand stiu mai multe despre lumea pe care ma pregatesc sa o parasesc, as fi putut spune ca omul, Pamantul si Cosmosul par a fi un tot unitar, par a se confunda, idee pe care o gasim si la Eminescu.

Dupa aceasta experienta, pe care am repetat-o de sute, poate de mii de ori cu aceeasi senzatie de imponderabilitate, am decis, la facultate fiind, sa ma ocup mai mult de lumea plantelor, sa le inteleg, sa ma imprietenesc cu ele, sa le iubesc, sa le alint, sa le mangai ca pe niste copii, sa le vorbesc si sa ma bucur ca existam impreuna.

De atunci am cautat mereu legatura dintre plante si om, atat in plan pragmatic, cat si filozofico-spiritual. Plantele sunt acelea care au dat un sens major vietii mele. Nu am trecut niciodata pe langa o planta fara sa o observ, fara s-o admir, fara s-o mangai si fara sa-i vorbesc.

In prezentarile mele ulterioare voi arata numeroase reactii ale plantelor in relatia cu mine, dar si cu numerosi alti cercetatori.

Autorul