Recitind superba carte a lui Erich Fromm, „Arta de a iubi", mi-am reamintit de niste randuri minunate, scrise de Rumi: „Cerul este Barbatul, iar pamantul, Femeia!".

O metafora sublima a masculinului si a femininului. O metafora in care cei doi, barbat si femeie, se reintalnesc si se unesc cu gratia Creatorului intr-un labirint atat de complicat al fiintei, in peisajele pictate cu patos, in pomii ce rodesc fructele implinirii si intr-un joc mitic al adultilor, inocent si fara de sfarsit.

Cerul nu poate fara pamant, la fel cum pamantul nu poate fara cer. Pamantul nu poate fara caldura cerului, la fel cum cerul nu poate fara rodul pamantului. Tot ceea ce pamantul cere, cerul ii ofera, ocrotindu-l sub membranele datatoare de viata.

Ziva, cerul lumineaza pamantul si il animeaza, hranindu-l cu energia timpurilor, iar noaptea, pamantul ii multumeste cerului prin linistea ce se asterne in infinit. In dupa amiezile amortite, cerul imbratiseaza pamantul, iar acesta il saruta cu fiorii dulci al unui nou inceput.