Schimbarea unei atitudini de obstinatie nu a fost niciodata usaora. Actiunile innoitoare intalnesc deseori o rezistenta enorma. Desi din punct de vedere ecclesiologic o parohie face parte din Biserica Universala a lui Hristos, totusi, ea este constituita dintr-o comunitate de oameni, barbati si femei, care se lupta cu piedici si greseli si care se impotrivesc deseori sa inainteze mai departe pe calea crestina si sa se lase pusi la incercare. Undeva pe traseu progresul a fost oprit, iar parohia ne apare ca fiind statica si alcatuita din parohieni egoisti.
Innoirea este considerata deseori ca un efort de a reactiva spiritual o parohie. Vazand numeroase anomalii, contradictii si stagnari alarmante in viata parohienilor sai, preotul dezvolta tot felul de activitati, deseori inovatoare, cu scopul de a aduce o viata duhovniceasca mai consistenta. O asemenea munca este, desigur, exhaustiva. Preocupa mintea, consuma energie, produce agonie, lacrimi; implica intreaga fiinta. Exista, insa si o capcana: preocupandu-se prea mult de turma, preotul poate ajunge sa-ti neglizeje propria sa viata duhovniceasca, nu-si mai vede deficientele si uita sa se innoiasca pe sine insusi. Iar daca nu suntem innoiti, atunci entuziasmul si credinta noastra vor cobori la cel mai scazut nivel, iar intr-o zi sufletele noastre se vor goli, devenind un pustiu adevarat, devenind vid.