Ar trebui sa intelegem ca fara Domnul nu putem face nimic. Toate le pot intru Hristos, Cel care ma intareste. Prin urmare, trebuie sa traim cu constiinta de sine aproape nula a ego-ului nostru si sa actionam intotdeauna cu smerenie chenotica, drept slugi netrebnice si slujitori de calitate (adica credinciosi), asa cum observa autorul cartii.
Toate indemnurile de mai sus si sfintele fagaduinte par in logica majoritatii oamenilor acestei lumi ca fiind niste antinomii existentiale, niste aspiratii absurde, ca stari de sminteala sau de nebunie, ca un vis utopic care este echivalent cu nebunia, conform invataturii Sfantului Pavel, marelui Apostol si invatator al paganilor: Caci cuvantul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu[3]. Insa noi propovaduim pe Hristos cel rastignit: pentru iudei, sminteala; pentru neamuri, nebunie.[4]
Fiecare om poate sa isi traiasca in mod automat si firesc existenta lui impreuna cu Hristos in viata de zi cu zi, in relatiile si treburile lui zilnice; este de ajuns sa Il iubeasca, sa Il faca pe Hristos daca nu unica, totusi cea mai inalta iubire a lui. Noi, dimpotriva, dupa cum observa Gheronda Antonie, de cele mai multe ori prin educatia data copiilor nostri in familie si la scoala, chiar si in Biserica, prin invatatura si mai ales prin exemplul nostru ii indepartam pe copiii nostri de calea iubirii dumnezeiesti, in timp ce ii educam intr-un asemenea mod incat ei se tem de Dumnezeu si de invatatura Lui.