Situarea locuinței la originea celorlalte programe arhitecturale își are, probabil, contribuția sa în adiționarea la „casa Domnului“ a „casei copiilor săi“. De aceea, sinagoga, ca și instituție, constituie o „inovație revoluționară“ chiar dacă cercetările istorice asupra genezei sale nu întrunesc consensul. Față de originea mozaică, atribuită de tradiția rabinică, după sursele științifice autorizate evreiești, asocierile cu reforma lui Josa din perioada exilică sunt mult mai convingătoare.

România se află la intersecția expresiei central-europene germanice cu cea estică poloneză și cea sudică din teritoriile sefarde-islamice. Exemplele askenaze, sefarde, hasidice ca și cele decurgând din riturile ortodox, neolog și status quo ante se întrepătrund dând bogăție și diversitate unui teritoriu aparent restrâns.

Secolele XIX și XX sunt deosebit de bogate pentru arta și arhitectura sinagogală datorită emancipării evreilor, căutării de către ei a identității culturale și artistice și contribuției consistente pe care au adus-o la arta și căutările moderne.

S-a constatat că monoteismele nu pot rămâne izolate, atât din cauza filiațiilor, cât și a influențelor și comunicărilor reciproce, mărturie fiind și prestigioasa Bienală și expoziție de la Veneția din 1992-1993.

Pe de altă parte, o anume întoarcere la origini s-a dovedit o practică valabilă de regenerare arhitecturală de multe ori pe parcursul istoriei artei și arhitecturii.