Contrarierea e una dintre uneltele folosite pentru a ne urni din albia obisnuintei. In proximitatea acesteia se afla alte instrumente ca, bunaoara, uimirea, revelatia, iluminarea, folosite toate laolalta in retortele vrajite din atelierul zamfirian, unde imposibilul insusi se transforma in treapta a fericitilor pentru care limitele devin, de la un punct incolo, un privilegiu, iar cliseele – sanse de a accede la o realitate superioara: „Prietene care dai tarcoale atelierului nostru de gandire si experimentare, vrei sa te pierzi ca sa te poti regasi, precum aurul strecurat din miriadele de fire ale unui nisip miscator?

Pierde-te!”. Odata cu ratacirea sau pelerinajul initiatic prin universul care incepi sa devii tu pentru tine insuti incepe ceva cu totul neasteptat, ceva… unic, iremediabil, neobisnuit, care include si arta de a te „adapa din energiile subtile”, precum si…

Florin Zamfirescu – un amfitrion desavarsit, de altfel, dupa cum se vede si se simte si in aceasta carte – ne face sa credem pana in rarunchii rarunchilor ca imposibilul e o usa mare, deschisa vraiste. In ce fel anume? Ne ia de mana cu o enorma blandete, ne insoteste in liniste, ne vorbeste despre cele patru ramuri ale iubirii, citite in absolut de vechii greci – έρως (eros), φιλία (philia), στοργή (storge) si αγάπη (agape) – si ne ghideaza cu o pricepere siret-perspicace printr-un univers care devine din ce in ce mai fascinant pe masura ce-l creeaza magul care ne conduce tinandu-ne, in continuare, de mana, si aratandu-ne ca totul, in definitiv, se afla in noi insine si, in chip firesc, se impune imperios efortul de a ne intoarce privirile spre forurile launtrice, pentru a ajunge la centrul de aur al labirintului dintre coaste, unde vom gasi totul, inclusiv iubirea, sanatatea, bunastarea, harul, bogatia, belsugul si  succesul, adica viata redusa la esenta, care se poate – vorba poetului Nichita Stanescu – o foarte singura data.   / Aura Christi