Evocind si comentind vechi culturi disparute, Ivar Lissner scrie stiinta popularizata. Carturar multilateral, el este de parere ca in arheologie „e mai bine sa sapi mai intii in carti si apoi in pamint”. Procedindu-se astfel, de multe ori s a ajuns la rezultate nebanuite. In toate cazurile, chiar daca nu sapa decit in carti si deloc in pamint, ci doar vazind, simtind lucrurile la fata locului, recunoscind terenul, confruntind documentul cu realitatea, el ajunge la concluzii neasteptate. A calatorit de altfel vreme de saptesprezece ani pe aproape intregul glob: din Canada pina pe Mississippi, prin toata America de Sud, din insulele Pacificului pina in Noua Zeelanda si Australia, din China pina in Japonia, prin regiunile inca necercetate ale nordului Asiei pina spre marele cot al Amurului, din India pina in Orientul Apropiat si pina in Africa si apoi de cealalta parte a Mediteranei, in Europa. De aceea, cartile lui cumuleaza cele mai autorizate pareri, verificate la fata locului.

Marele dar al lui Ivar Lissner este acela de a sti sa dea viata acestor istorii si acestor culturi, de a sti sa le deosebeasca particularitatea si sa le faca prezenta fiinta.

Autorul acestor Culturi enigmatice nu se multumeste cu evocarea si comentariul, nu se margineste sa reinvie si sa descrie. Orice sinteza, oricit de mica, se reduce la rezumat daca nu e insufletita de o idee. Iar ideea ce se desprinde din suita de sinteze pe care o cuprinde aceasta carte este aceea ca omul are libertatea de a-si fauri el insusi istoria si viitorul, ca nu e o minge a fortelor naturii si a destinului orb; omul acela marunt, omul de zi cu zi, care populeaza orasele si templele, casele si mormintele in tainele carora ne introduc paginile ce urmeaza, omul a carui truda tinteste dintotdeauna sa surprinda eternitatea si caruia uneori i-a si reusit s-o faca.

Asemenea vechilor sarzi sau vechilor locuitori din Tartessos, pe care ii evoca Lissner in paginile acestei carti, popoare intregi s-au adunat odinioara pentru marele drum, au luptat, au construit, au iubit si au dat nastere altor vieti, au plans si au ras, au disperat si s-au bucurat pentru ca apoi, intr-o buna zi si uneori din pricini ce nu se vor afla poate niciodata, sa paraseasca tacute scena istoriei si sa duca in morminte enigmele existentei lor. 

Formal, moartea acestor culturi este evidenta. In esenta insa ele nu au incetat sa traiasca niciodata, fiindca intreaga noastra gandire si activitate poarta in ele ceva din esenta acestor culturi mute, creeaza si recreeaza din adancurile unei lungi memorii istorice care inmagazineaza nu numai ceea ce stim, ci si spiritul acelor civilizatii inca nestiute, pe care le mai acopera inca colbul veacurilor. Intr-o buna zi insa ele ies la iveala si ne surprind prin enigma trecutelor existente.