Cum sa vorbesti despre opera lui Emil Cioran fara sa te trezesti ca citezi lungi pasaje din eseurile sale, cum sa-i determini pe cititorii cartii sa-si actualizeze sau insuseasca toate conceptele vehiculate in operele acestui razvratit? Cum sa transmiti zbaterile sau meditatiile, cum sa dai armonie unui spirit rautacios, stapanit de principiul atractiei opuselor, sa prinzi intr-o fotografie de grup, ca celebra poza din place F?rstenberg, in care zambesc camerei cei trei muschetari ai generatiei ’27, Emil Cioran, Eliade si Ionescu, cum sa-i daruiesti cititorului tau o biografie si o hermeneutica a operei, cum sa-ti pastrezi obiectivitatea si sa incerci sa transmiti cat mai mult din personalitatea celui studiat. Cum sa vorbesti despre batranetea sau boala sau moartea sa daca nu esti capabil sa intelegi esenta acestor fenomene? Cum sa condamni un filosof pentru colaborarea sa cu totalitarismul de dreapta, cum sa judeci cand este greu de stabilit acea vinovatie. Pentru cateva poze si fragmente cenzurate din Schimbarea la fata a Romaniei? Tot atatea intrebari fara raspuns. Cartea de fata este un eseu critic, o incercare de sistematizare a operei cioraniene, imposibil de surprins sau de introdus in cadrele unei sintaxe filosofice. Este Emil Cioran un logician al Neantului, un sintaxier al disperarii, un ventriloc al demonilor interiori, sau un eseist profund, un stilist desavarsit al limbii franceze si ultimul moralist al unei traditii foarte lungi de ganditori care isi gasesc in tanarul expatriat de pe coasta Boatcii si navigand in Arca lui Noe a mansardei lui pariziene un ultim descendent innobilat de propria sa opera literara?