Dupa ’89, odata cu spulberarea interdictiilor (partiale sau totale), intr-o lume agitata si neasezata, cum era Romania post-ceausista, aportul diasporenilor (prin literatura si revuistica exilului) a provocat „un fenomen nelinistitor”. Dupa „abuzuri de uitare” si manipularea memoriei, trecutul se rescria, iscand rocade si seisme ierarhice. Pretentia ca „doar inlauntrul granitelor RPR”, cum se pronuntase T. Vianu, se nastea literatura romana, s-a vazut grabnic infirmata. Si, in replica, un alt exclusivism isi facea loc, doar cei din afara reprezentand, chipurile, literatura romana, fluturand, intr-o zona „desertificata”, „liste rele” si culpabilizari in tromba, putin interesati de descifrarea corecta a contextelor. Necesara perspectiva unica parea suspendata. Dar, negresit, o literatura a exilului romanesc exista si recuperarea ei se cuvine intreprinsa in numele efortului intregitor.

Daca Mircea Eliade, ca neobosit animator, isi dorea, prin 1953, o Biblioteca a Pribegiei, mandru de activitatea culturala a romanilor din exil, salvand – ca prezenta spirituala – patria insangerata, astazi recuperarea exilului cultural romanesc, a acelei tari „de dincolo”, „ar fi trebuit sa devina o necesitate de absoluta urgenta”. Dar o strategie asumata institutional lipseste, din pacate. Sa se adevereasca oare spusele lui N.I. Herescu, aproape convins ca „operele pribegilor au si ele, indeobste, un destin pribeag”? Reunim in acest prim volum cateva figuri majore ale exilului cultural romanesc, in exclusivitate din spatiul francez. / Adrian Dinu Rachieru