Nu mai este ce-a fost, satul nu mai este cel pe care il stim din povestile bunilor si strabunilor. Dar e firesc, oarecum. Oamenii inseamna satul, iar oamenii sunt altii si altii si altii. Sufletul satului, insa, nu s-a stins. Ce-o fi insemnand sufletul satului? Batranii, purtatori ai amintirilor altor vremuri? Paginile de carte, ideile sau obiectele cu miros de alta lume? Ori, poate, costumul popular, cel atarnat ca un trup fara de suflet in casa-muzeu? Sau sesul sau magura sau vaile, padurea si iarba, tarcul oilor si gustul casului… Cu ultimele puteri, incearca sa se strecoare, facandu-si loc in constructiile noi, impunatoare sau in portul popular epatant sau in nuntile fastuoase. Paradoxal, dar in ciuda transformarilor iremediabile, sufletul satului osenesc exista!

In gandurile celor de azi, imaginea satului traditional staruie in linistea serii, intrerupta, rar, de cate-o talanga. Iti vine sa pui degetul pe buze… sshhh… Nu tulbura linistea satului! Lasa-l in somnul lui dulce! Si speri, ca, nevorbind de el, va ramane asa, neatins de negurile zilelor de azi. Dar, satul despre care facem vorbire este unul care cuprinde o intreaga tara, cea a Oasului – o lume a contrastelor, a gestului scurt si cuprinzator, a vorbei zgarcite dintre taceri lungi. Oseanul – ploaie de vara in ropot, varful colinei si taisul coasei, cuta verticala dintre sprancene, gandul ascuns si nerostit…

Blandetea si candoarea se tocesc in asprimile vremilor. Nu e loc de ele in grija cea de toate zilele. Ramane pe chip naduful si dorul dreptatii, desenat intr-o harta de cute si riduri. Cum sa te faci auzit in lume? Prin rosu aprins, prin contrastul tare cu verdele, prin stralucirea margelelor si greutatea costumului care te apasa cu picioarele pe pamant. Prin arcusul tinut strans si tras cu forta peste gatul sugrumat al ceterii. Corzile plesnesc, una cate una, dar strigatul razbate ca un tipat frenetic al dorintei de nu fi lasat uitarii. Prin dantul apasat ce cutremura pamantul si inalta simtirea. Si, ca si cum nu ar ajunge tropotul, tapuritura spinteca vazduhul, inalt, tot mai inalt.

De unde forta aceasta? De unde atata putere de a riposta in fata taisului istoriei fara sa plece capul? Din rasuflul dacilor, cei ce respirau liberi pe aceste meleaguri? Din credinta in Dumnezeu? Din credinta in dreptate? Din toate la un loc a luat oseanul si involburarea sangelui lupilor dacici si puterea rugaciunii si forta naturii dezlantuite in culori si vibratii.

Povestea idilica a satului romanesc, in nuate pastel, nu-si are locul aici. Aici, in Tara Oasului cea fabuloasa si contrastanta si cu un farmec aparte…

Sa facem cunostinta, asadar, cu acest tinut!