La mijlocul secolului al XIX-lea, Søren Kierkegaard este primul teolog ce va trage un semnal de alarma asupra urmarilor dezastruoase pe care rationalismul occidental le va genera in lumea spiritului. Promotoare a existentialismului filozofic si crestin, gandirea kierkegaardiana evidentiaza mutatiile suferite de ratiune in demersul ei iluzoriu de a merge mai departe (rationalismul, filozofia), "dincolo de Bine si de Bine si de Rau" (nihilismul multiculturalismului), in sfera secularizarii trufase ("etica ce ignora pacatul" sau "stiinta zadarnica"). Pe aceste mutatii ale ratiunii, generatiile ajung sa nu se mai inteleaga intre ele, astfel viitorul devine pieirea noastra, intrucat "umanitatea autentica este pasiunea prin care o generatie o intelege cu desavarsire pe cealalta, intelegandu-se simultan pe sine. Fiecare neam incepe de la inceput si nu ajunge mai departe decat precedentul in masura in care a ramas fidela exigentei sale si nu a abandonat-o". Insa care este pasiunea si exigenta cea mai inalta a unui neam sau a unui individual? Raspunsul este unul singur: credinta. Opusul credintei il constituie filozofia care merge mai departe, dincolo de credinta, dar fara sa ajunga undeva. In acest fel, filozofia creaza individualului iluzia progresului pe terenul regresului spiritual: "Filozofia merge mai departe. Teologia sade sulemenita la fereastra curtandu-i favoarea si oferindu-si filozofiei frumusetea. Filozofia nu poate si nu trebuie sa dea nastere credintei, ci sa se inteleaga [pe sine] si sa stie ce are de oferit, sa nu ia nimic si sa pagubeasca oamenii de cat mai putine lucruri considerandu-le niste fleacuri".

Parca se intrevede aici marea provocare a postmodernitatii, si anume realizarea "ecumenismului" prim dintre credinta (teologie) si intelegere (filozofie) in virtutea binelui comun. Caci, daca cei de odinioara au mers mai departe si au ajuns la credinta prin Invierea Cuvantului, cei de azi, ajunsi la credinta, merg mai departe fara sa ajunga undeva deoarece culmea cea mai inalta a spiritului este credinta, nu filozofia. In acest sens, este stiuta disputa Apostolului Pavel cu filozofii epicurei si stoici din Areopag (Fapte 17:16-34), precum si indemnul Apostolului dat colosenilor: "Luati aminte sa nu va fure cineva mintile cineva cu filozofia si cu desarta intelepciune din predania omeneasca, dupa intelesurile cele slabe ale lumii si nu dupa Hristos." (Coloseni 2:8). Filozofia platonica a mers mai departe prin ratiune, insa si-a gasit linistea si pacea in credinta crestina. Este gresit sa credem ca in crestinismul primar s-a realizat o sinteza a credintei crestine cu platonismul. Asa cum ne arata si Fericitul Augustin in Despre adevarata religie, crestinismul a asimilat platonismul prin desfiintarea distantei dintre teorie si practica. Putem spune pe buna dreptate ca teoria platonica isi gaseste sensul in practica crestina. Altfel spus, daca Platon ar fi trait dupa Hristos, atunci el ar fi fost fara indoiala crestin. Dar timpurile au trecut si au aparut alti oameni cu alte teorii. Intrebarea din subtextul cartii lui Kierkegaard este urmatoarea: cati dintre ganditorii sistemului de azi sunt in stare sa aiba acel "curaj paradoxal" de a renunta la propriile teorii pentru a putea crede, asa cum au facut majoritatea platonicilor de pe vremea crestinismului primar?