Lucrarea a fost redactata  la inceputul anilor '80 si are ca obiect  analiza filosofiei  rationalismului deschis, complex, pe care personalitati precum Gaston Bachelard, Edgar Morin sau Colocviul de la Cordoba l-au readus in actualitate.

Ce este „rationalitatea contradictorie” si cum a influentat aceasta cursul evolutiei umane? Putem afirma –  in formularea unui raspuns la aceasta intrebare – faptul ca lumea vazuta, pe de-o parte,  ca un amalgam de contrarii, relatii antigonice, fracturi dar si ca un proces de intrepatrunderi si osmoze, pe de alta parte, dezvaluie, intr-un act de reflectie profunda natura duala a gandirii.

In termenii autorului: „Gandirea in functie de dualitudine constituie, se pare, un punct de vedere cu siguranta opus sensului de diferentiere, asa cum prevaleaza el in viziunea lumii identitare.

(...) Lumea nu se lasa intotdeauna epuizata de gandirea identitara, chiar daca aceasta reuseste sa decupeze din ea reprezentari pertinente si cu sens. Astfel incat, pana la urma, recurgerea la un regim de gandire nonidentitara nu se justifica printr-o moda, nici printr-o nostalgie sectara, ci se impune atunci cand gandirea nu se multumeste cu o reprezentare schematica si utilitara a cosmosului. Natura si istorie pot sa ne ofere mai mult despre ele decat ceea ce idealul identitar a putut deja sa dezvaluie. Gandindu-le simultan, in functie de o consonanta si de o disonanta, spiritul uman poate spera sa scoata la lumina procese mai subtile, unghere mai ascunse, ce nu ar putea decat sa intareasca idealul de inteligibilitate care a stimulat atat de mult gandirea identitara. Coordonand astfel, intr-o maniera supla si indrazneata, gandirea identitara cu gandirea conflictuala, ratiunea nu poate decat sa castige in scopul sau fundamental de a raspunde provocarii pe care i-o arunca lumea prin complexitatea sa intrinseca”.

„Armonia, din contra, pretinde inegalitate. Fiecare coarda a lirei emite un sunet diferit, iar justa proportie dintre aceste sunete este cea care da frumusete muzicii. Nu mai este vorba de forte opuse ce se anuleaza reciproc, ci de un acord intern, de o convergenta spontana intre elemente ce nu au greutate.“ Thibon G.: L’équilibre et l’harmonie (Fayard, 1976, p.88).