In fiecare ghetou, in fiecare tren cu deportati, in fiecare lagar de munca silnica, ba chiar si in lagarele de exterminare, vointa de a rezista era puternica si imbraca diverse forme; lupta cu putinele arme de care puteai face rost, lupta cu bete si cutite, acte individuale de sfidare si protest, curajul de a face rost de mancare chiar sub amenintarea mortii, nobletea de a le refuza nemtilor dorinta ultima, aceea de a-si desfata privirile cu panica si disperarea semanate. Pana si pasivitatea era o forma de impotrivire. „A nu actiona”, scria Emanuel Ringelblum ca urmare a unor represalii deosebit de violente, „a nu ridica mana impotriva nemtilor a devenit actul pasiv si tainic de rezistenta al evreului obisnuit”.

A muri cu demnitate era o forma de rezistenta. Sa te opui fortei brutale si dezumanizante a raului, sa refuzi a te lasa degradat pana la un nivel animalic, sa suporti chinurile, sa le supravietuiesti tortionarilor – iata tot atatea forme de rezistenta. Chiar si sa depui marturie, sa vorbesti despre cele ce ti s-au intamplat reprezenta, in ultima instanta, contributia ta la o victorie morala. Simpla supravietuire insemna biruinta spiritului uman.