Putini termeni cunosc atatea definitii de cele mai multe ori cu multiple semnificatii (polisemice), adesea contradictorii si ambigui: de la falsificare, deformare, escamotare, denaturare a adevarului in mod intentionat, prezentandu-l ca veritabil, intr-o lumina seducatoare, dar falsa, la rastalmacire, alterare, siluire („Dictionarul explicativ al limbii romane”).

Etimologia termenului, pus in circulatie in perioada 1805-1815, provine din limba franceza, o combinatie intre „mystique” si „mystère”.

In limbajul de specialitate a fost introdus de Kenneth Burke care atrage atentia ca el se poate referi la domenii din cele mai variate: viata sociala, propaganda, invatamant.

Un alt teoretician al problemei, Hugh Duncan, considera ca activitatile de mistificare pot fi tinute sub control doar intr-o societate in care este asigurata circulatia libera a ideilor.

Si Titu Maiorescu atragea atentia asupra „incercarilor de mistificare indreptate in contra opiniei publice”.

Cel mai adesea activitatile de mistificare sunt puse in legatura cu cele de propaganda.

La fel, si termenul opus, acela de demistificare, care ne va preocupa in mod special in aceasta lucrare, are numeroase intelesuri, unele de asemenea contradictorii: desacralizare, demitizare.

Dincolo de discutiile terminologie si teoretice se poate demonstra ca asemenea activitati s-au manifestat in diferite forme de-a lungul celor mai multe perioade, ceea ce da posibilitatea alcatuirii unei „istorii a mistificarii” atat in viata politica, sociala, cat si in cea culturala, stiintifica.

Amploarea pe care a cunoscut-o acest fenomen in domeniul activitatilor informative face sa se poata afirma ca in interiorul acestora a avut loc cu adevarat „Marea mistificare”.