O calatorie pe firul memoriei, o calatorie interogativa, cu atat mai interogativa cu cat prezentul post-comunist este mai confuz. O provocare, aceea de a-mi regasi trecutul romanesc si de a-l lasa in urma, ca sa nu mai revin asupra lui. Sa inchid usa dupa mine, despartindu-ma de amintirea lui.

Am facut cunostinta cu Romania lui Ceausescu in 1967, iar ea continua sa ma obsedeze. Am traversat „frumosii ani saizeci” la Bucuresti, ca studenta, am observat cum se aluneca spre inchiderea cu premeditare a tarii in anii saptezeci, m-am azvarlit in cruciada pentru drepturile omului inca din 1977 si am crezut in cauza aceasta pana la caderea regimului, in 1989.

Tulburarile, incertitudinile si luptele anilor 1990 le-am urmarit ca analist din partea Ministerului Apararii, am fost fascinata de schimbarea la fata a unor romani cuprinsi de elanul integrarii in NATO si in Uniunea Europeana, dezolata, dezamagita de ratacirea fara obiect a anilor 2000 si, asemenea prietenilor mei romani, am intrat fara nicio bucurie, totusi, am intrat in era scepticismului, stiind astazi ca fericirea nu mai trece prin politic. Constatand ca in Romania, ca si in alte parti, democratia bate in retragere. Cat despre idealul rupturilor si speranta recladirilor revolutionare, acestea s-au uzat, apoi s-au naruit odata cu blocul sovietic in 1991 si pare handicapat.