In anul 1982 aparea in peisajul didacticii pianistice romanesti, dar mai potrivit spus in cel al gandirii muzicale avansate romanesti, Tratatul de arta pianistica al autoarelor Ana Pitis si Ioana Minei. Trebuie spus ca, numai cu doi ani inainte, in 1980, aparusera doua lucrari fundamentale pentru muzicologia romaneasca, cu o rezonanta pe care o simtim si astazi, respectiv Cartea modurilor de Anatol Vieru si Reflectii despre muzica de Stefan Niculescu. Daca cele doua volume muzicologice mentionate au intrat in constiinta generatiilor ce au urmat, introducand concepte si moduri de gandire inovatoare, cu utilitate atat in compozitia muzicala cat si in gandirea analitica, Tratatul de arta pianistica a trecut aproape neobservat. Conceput ca o lucrare modulara, cu mai multe straturi de intelegere si tipuri de abordari ale tematicii, acest tratat a fixat, la momentul respectiv, cea mai complexa informatie despre cantatul la pian, vazut ca o arta prin prisma stiintei si totodata a intuitiei muzicale disponibile prin ceea ce numim, in general, „talentul muzical”. Am folosit termenul „modular”, pentru ca aceasta carte se construieste in trei trepte, sau trei module, care compun intregul sprijinindu-se unul pe informatia celuilalt, formand o viziune specializata pana in cel mai mic detaliu asupra unuia dintre cele mai complexe fenomene, cel interpretativ. Este vorba despre cele trei parti care, dupa sectiunea introductiva, se desfasoara astfel: I – Teoria artei pianistice; II – Informatia si transformarile de codificare a ei in procesul interpretarii pianistice; III – Probleme de metodica predarii pianului in lumina datelor teoriei artei pianistice.