Variatiunile pentru doua piane, op. 5

Scrise in 1898, Variatiunile pentru douǎ piane, pe o tema proprie, op.5 constituie inca una din acele lucrari de adolescenta, uimitoare prin tehnicitatea lor complexa si impecabila. Tema, in 5/4 (ceea ce ii confera o asimetrie binevenita), este inrudita cu tema dominanta a Suitei I pentru orchestra, asa cum se aude ea in Preludiul la unison si in Menuetul lent. Pare a fi vorba despre una din obsesiile melodice ale lui Enescu, intrucat profilul melodic in cauza vine dintr-o timpurie Sonata de vioara si pian, compusa in 1895. Tema ne intereseaza si prin anumite inflexiuni ce pot fi apropiate de folclorul romanesc, mai ales in zona sa rituala.

Variatiunile propriu-zise se prezinta in grupuri de cate 3 sau 4, avand deci delimitari interioare bine precizate. Sensul general este de la simplu la complex, atat in cadrul grupurilor, cat si global. Culminatia atinsa catre final ne poarta spre incununarea polifonica a lucrarii: o fuga, nu foarte intinsa - dar solid construita, dovada, inca o data, a predilectiei autorului pentru virtutile contrapunctului.

Cu toate ca reprezinta un pas hotarat in directia originalitatii compozitorului, Variatiunile nu pot sa ascunda o anumita influenta directa a marelui maestru al genului, Johannes Brahms. Ele au fost oferite in prima auditie la Paris, in anul urmator crearii lor, de Edouard Risler si Alfred Cortot,probabil cel mai extraordinar duo al acelei vremi.

Pascal Bentoiu, Breviar enescian, Grafoart, Bucuresti, 2015.