Ce-i impinge pe unii oameni sa comita teribile acte de violenta? Pe baza celor treizeci de ani de experienta in psihoterapia persoanelor aflate in penitenciar si in spitale pentru masuri de siguranta care au comis crime grave, Gwen Adshead ofera o perspectiva noua si surprinzatoare asupra violentei si mintii criminalilor. Impreuna cu Eileen Horn, ea realizeaza o serie portrete vii ale pacientilor cu care a lucrat. Il intalnim pe Tony, un criminal in serie care si-a decapitat prima victima; pe Gabriel, care a injunghiat un strain intr-o cafenea londoneza, pe Zahra care si-a dat foc ei si celor din jur, pe Ian care i-a abuzat pe cei doi fii ai sai. Putem vedea cum, in terapie, acesti oameni pe care i-au putea eticheta drept „diavoli”, sunt capabili sa-si asume responsabilitatea pentru istoriile lor de viata si sa se cunoasca mai bine, dezvaluindu-si intreaga lor complexitate umana. 

Gwen Adshead este psihiatru si psihoterapeut si profesor la Yale University si Gresham College. A lucrat treizeci de ani la Boadmoor, cel mai mare spital pentru masuri de siguranta din Marea Britanie. A publicat numeroase articole si carti despre psihoterapia in cadrul judiciar, etica si rationament moral si teoria atasamentului. 

Eileen Horne este scriitoare specializta in dramaturgie, dupa o lunga cariera ca producator de televiziune. A scris piese de teatru si adaptari literare, pe langa lucrari de istorie si diferite traduceri. 

Intr-o zi vorbeam din nou despre cosmarurile sale si, in acel context, l-am intrebat daca putem reveni asupra a ceea ce imi spusese despre „comportamentul abuziv” al tatalui sau – o expresie pe care el o folosise. Am observat cum chipul lui Tony se intuneca; sprancenele sale stufoase s-au unit si mi-a aruncat o privire inversunata. M-am simtit anxioasa, dar si derutata. Eram convinsa ca descrise cruzimea tatalui sau in acel mod, asa ca presupusesem ca termenul era unul acceptabil pentru el. Ceea ce nu intelesesem era ca folosirea de catre mine a cuvintelor sale le conferea acestora o realitate pe care el nu o putea suporta; era prea mult identificat cu tatal sau, iar cuvintele lui rostite de mine il tulburasera. Mainile sale au apucat marginea mesei dintre noi, cu nodurile degetelor albindu-i-se. Aproape am tresarit, temandu-ma ca va rasturna masa

Autoarele

Zahra a revenit la povestea incendiului, recunoscand ca nu se putuse abtine - inainte de a aprinde un chibrit, a trebuit sa arunce o ultima privire la telefon. Era un mesaj pe ecran, dar era doar un avertisment pentru „bateria descarcata”. Cui ii pasa? Nimanui. A ridicat prima lumanare de pe tava si a aruncat-o prin camera,  inspre draperii. Apoi alta, si alta, in toate directiile... pana cand tava s-a golit. In timp ce privea, cu capul inotand in vin si ochii inlacrimati de la fum, flacarile au tasnit cu un zgomot teribil, mistuind perdelele si intinzandu-se spre tapetul zdrentuit. Abia atunci a simtit panica. Ce facuse? Acesta a fost ultimul lucru pe care si l-a amintit, mi-a spus ea, inainte de a se trezi intr-un pat de spital