„Nu cred decat in foc. Viata. Foc. Fiind eu insami o flacara, ii inflacarez pe altii. Niciodata moarte. Foc si viata. Le jeu." (Anaïs Nin)

Cel de-al treilea volum din provocatorul „Jurnal al dragostei“, Foc este o carte a oglinzilor, a jocurilor erotice, a iubirilor paralele (care se hranesc sau se anihileaza reciproc). Un concert de muzica a trupului. Si o vivisectie, pasionala si lucida in acelasi timp, a eului feminin in plin proces de autodezvaluire. Sau poate de automistificare? Sa fie jurnalul o tesatura densa de „minciuni miraculoase", inspirate si menite sa inspire? Exista oare si in scris o anume naturalete a actritei care se joaca pe ea insasi?

„Jurnalul meu este o oglinda; el spune povestea visatoarei care, cu multa vreme in urma, isi traia viata asa cum ar fi dat paginile unei carti" - scrie Anaïs Nin. Foc, al treilea volum din celebrul jurnal necenzurat al scriitoarei, are ca fundal New Yorkul anilor 1934-1937, „o uriasa jucarie sclipitoare", in care Anaïs Nin evadeaza din colivia aurita a vietii alaturi de sotul ei, Hugo Guiler. Pentru ea, erosul inseamna dualitate si, inevitabil, tragedie. Alaturi de psihanalistul Otto Rank, traieste orgii ale mintii; cu scriitorul Henry Miller, impartaseste febra creatiei si atinge extazul. Marturiseste insa ca il asteapta pe barbatul care o va mantui de toti ceilalti si, poate, il gaseste in pasionalul Gonzalo Moré, de descendenta incasa, care ii deschide portile misticismului. Mediteaza asupra naturii masculine si feminine, asupra sexualitatii, viselor, psihanalizei si dorintei de creatie. Cat din fiinta ei profunda ne dezvaluie insa Anaïs Nin? Cat din jurnalul ei este persona, masca, plasmuire, si cat este „pura" autobiografie?