Comedia veche, asa cum o cunoastem in mod precumpanitor din piesele pastrate ale lui ARISTOFAN (?445–?385 i.Cr.; i se atribuie 44 de comedii, dintre care au ajuns la noi 11), este indisolubil legata de succesele si esecurile democratiei ateniene: are o dimensiune cu dominanta politica si sociala, cu referire directa si critica la evenimente, institutii si personalitati politice si culturale ale timpului. Ea presupune existenta unei extraordinare libertati de expresie. Incercarile unor politicieni (precum Kleon) de a legifera impotriva comediografilor, inclusiv impotriva lui Aristofan, care-i ataca, vor esua. Probabil ca fictiunea teatrala comica si traditia religioasa dionisiaca au contribuit decisiv la mentinerea acestei libertati. Nu intamplator, dupa moartea lui Aristofan, in secolul IV, odata cu declinul politic al Atenei, comedia veche dispare. Dupa o tranzitie numita conventional comedia medie, se naste asa-numita comedie noua, reprezentata mai ales de Menandru. Aceasta e o comedie „burgheza“, de moravuri si de caractere, fara dimensiune politica si cu care chiar si un regim autoritar se poate impaca. Imitata de latinii Plaut si Terentiu, ea va constitui fundamentul pe care, incepand cu Renasterea, s-a asezat comedia clasica spaniola sau franceza – in situatii cand libertatea de opinie politica si de expresie este aproape exclusa.