Cel mai important eseist si prozator baroc al secolului XVII spaniol, BALTASAR GRACIÁN (1601–1658) isi publica cele doua capodopere, Oracolul manual si Criticonul, in conditii de cvasiclandestinitate fata de regulile ordinului iezuit, al carui membru a fost. A semnat cu pseudonime, si viata si-a incheiat-o in conditii de izolare penitentiala. A intentionat sa realizeze portretul omului desavarsit in conditiile complexe ale societatii mundane a vremii sale. Omul superior, la Gracián, nu este, ci se face, personalitatea, in viata si in postumitate deopotriva, este o totalitate integrativa si dinamica, urmand un traseu „epic“ prin excelenta. E vorba, asadar, nu de un concept abstract al individului, ci de un ideal care imbratiseaza deopotriva abstractiile si omul viu, ideal ce personifica lumea inconjuratoare si pe el insusi. O demonstratie romanesca a acestor premise teoretice era deci incununarea fireasca a operei lui Gracián, care ajunge astfel sa elaboreze Criticonul in virtutea unui veritabil destin creativ. Schopenhauer ii intuise clar valoarea: „Cunosc trei opere alegorice de larga respiratie: prima, in care aluzia e limpede si marturisita, este incomparabilul Criticón al lui Baltasar Gracián, bogata tesatura de alegorii ingenioase, inlantuite intre ele; sub o forma placuta, ele impartasesc inalte adevaruri morale, carora le confera si evidenta de ordin intuitiv, autorul uimindu?ne si prin bogatia inventivitatii sale. Celelalte doua opere, in care alegoria este mascata, sunt Don Quijote si Gulliver in Lilliput.“