Iamblichos (cca 250 – cca 330), elev al lui Anatolios si al lui Porfir, este considerat al treilea dintre marii reprezentanti ai neoplatonismului. Gindirea sa marcheaza o trecere de la intelectualismul pur al acestuia din urma la o filosofie religioasa specific greco-romana ce integreaza mituri, rituri si formule magice. S-a bucurat de o faima extraordinara in Antichitatea tirzie, apoi chiar in Evul Mediu bizantin, in ciuda pozitiei sale anticrestine (printre admiratorii filosofului s-a numarat si imparatul Iulian Apostatul). La sfirsitul secolului al XV-lea, Iamblichos a fost redescoperit prin traducerile latine ale umanistilor Marsilio Ficino si Nicola Scutellio, care au modificat si simplificat titlul uneia dintre cele mai importante scrieri ale sale pentru a veni in intimpinarea interesului crescind al publicului educat fata de cultura si civilizatia Egiptului antic.