Despre Immanuel Kant

IMMANUEL KANT (1724–1804), filozof german nascut la Königsberg, in Prusia Orientala (astazi Kaliningrad, in Federatia Rusa), este unul dintre cei mai influenti ganditori occidentali din ultimele trei veacuri. Intreaga sa activitate pedagogica si scriitoriceasca este legata de orasul natal, ale carui hotare rareori le-a parasit. Fire studioasa si aplecata spre cercetarea profunda si detaliata, Kant se remarca in tinerete prin pasiunea pentru literatura latina clasica, pentru lucrarile stiintifice ale lui Isaac Newton si pentru filozofia idealista a lui G. W. Leibniz. Preocuparile sale rodesc sub forma unor carti scrise in spirit rationalist, care il fac rapid cunoscut in randul carturarilor vremii. O a doua perioada a creatiei sale filozofice, in care interesul se indreapta inspre doctrina empirista si – cu precadere – inspre expunerea acesteia de catre David Hume, se incheie in 1770, anul in care devine profesor titular la catedra de logica si metafizica a Universitatii din Königsberg. Acest moment marcheaza inceputul unei epoci de elaborare si sedimentare a unei conceptii pe deplin originale, desprinsa din (si de) radacinile rationalismului si empirismului, conceptie care va ajunge sa fie cunoscuta drept kantianism, idealism transcendental sau filozofie criticista. Desi anterior publicase intr-un ritm sustinut, ganditorul renunta vreme de un deceniu sa mai trimita vreo carte la tipar, dedicandu-se exclusiv activitatii de predare si reflectiei asupra unui sistem filozofic exhaustiv. Anul 1781 consemneaza aparitia Criticii ratiunii pure, lucrare monumentala, in care se realizeaza ceea ce mai tarziu Kant avea sa numeasca „revolutia copernicana in filozofie“. Odata cu aceasta carte, lumea spiritului sufera o transformare din temelii in spatiul occidental: nici un ganditor apusean nu va mai putea crea filozoficeste fara sa se raporteze intr-un fel sau altul la kantianism. Printre autorii care isi trag seva din opera lui Kant se numara F. W. J. Schelling, J. G. Fichte, G. W. F. Hegel, Arthur Schopenhauer, precum si reprezentantii neokantianismului (Hermann Cohen, Paul Natorp, Ernst Cassirer, Wilhelm Windelband, Heinrich Rickert).

Opere principale: Kritik der reinen Vernunft (Critica ratiunii pure) – 1781, Prolegomena zu einer jeden künftigen Metaphysik, die als Wissenschaft wird auftreten können (Prolegomene la orice metafizica viitoare care se va putea infatisa drept stiinta) – 1783, Grundlegung zur Metaphysik der Sitten (Intemeierea metafizicii moravurilor, trad. rom. Humanitas, 2007) – 1785, Kritik der praktischen Vernunft (Critica ratiunii practice) – 1788, Kritik der Urteilskraft (Critica facultatii de judecare) – 1790, Die Religion innerhalb der Grenzen der bloßen Vernunft (Religia in limitele ratiunii pure, trad. rom. Humanitas, 2004) – 1793, Zum ewigen Frieden. Ein philosophischer Entwurf (Spre pacea eterna. Un proiect filozofic) – 1795, Die Metaphysik der Sitten (Metafizica moravurilor) – 1797.