Hortensia Papadat-Bengescu (n. 8 decembrie 1876, Ivesti, judetul Galati – d. 5 martie 1955, Bucuresti) a fost una dintre cele mai importante prozatoare ale literaturii romane interbelice, remarcandu-se prin contributia sa decisiva la dezvoltarea romanului modern si a prozei de analiza psihologica.

S-a nascut in familia generalului Dimitrie Bengescu si a Zoei Bengescu, nascuta Stefanescu. A urmat cursurile Institutului de domnisoare „Bolintineanu” din Bucuresti. La varsta de 20 de ani, in 1896, s-a casatorit cu magistratul Nicolae Papadat, pe care l-a cunoscut la Turnu-Magurele.

Viata sa de familie a fost strans legata de cariera sotului, fiind nevoita sa se mute succesiv in mai multe orase, intre care Turnu-Magurele, Buzau, Focsani si Constanta. In paralel, s-a ocupat de cresterea celor patru copii ai sai: Nen, Zoe, Marcela si Elena. Aceste responsabilitati familiale si mobilitatea impusa de viata conjugala au amanat afirmarea sa literara, dar au contribuit, indirect, la finetea observatiei asupra mediului domestic si a psihologiei feminine din opera sa.

A debutat relativ tarziu, fiind sustinuta de Eugen Lovinescu si integrata in cercul revistei Sburatorul, unde si-a consolidat formula artistica moderna. Proza sa se remarca prin analiza psihologica, prin interesul pentru tensiunile de familie si prin radiografierea mediilor burgheze.

Opera Hortensiei Papadat-Bengescu este dominata de celebrul ciclu al familiei Hallipa, din care fac parte romane precum Fecioarele despletite, Concert din muzica de Bach, Drumul ascuns si Radacini. Prin aceste carti, autoarea s-a impus ca una dintre marile creatoare ale romanului analitic romanesc.