Cand am deschis pentru prima data ochii era dimineata. Atunci am simtit intaia oara dorul. Imi era dor de viata, de nemurire, de mine cea care urma sa fiu. Nu stiu cum e viata pentru altii, dar pentru mine este o continua descoperire a mea. Ma uit in fiecare dimineata in oglinda, cercetand cu privirea dincolo de nori si caut un semn, dar nu gasesc decat un rid ce-mi zambeste sub gene. Ma intreb: „Acesta o fi semnul? Cine stie?”
Insa dorul ma pandeste adesea pe hartie si ma-nvaluie timid cu nostalgie.
Literele m-au tinut mereu de mana si mi-au cantat in suflet. Ecoul lor cald mi-a izvorat prin maini si m-a indemnat sa scriu. Pasind printre portile dorului am simtit ca am patruns intr-o noua era, una a cunoasterii. Marturisesc ca ma simt batrana, ca si cum m-as fi nascut din eternitate, pret de cateva clipe, doar ca sa mor. Multi se tem de moarte, totusi doar dincolo de ea incepe viata. Aici facem doar un popas pentru a ne alege calea dincolo de Marea Poarta. Tot acum, cat timp mai suntem legati de pamantul care ne va imbratisa trupul, decidem pe cine vom tine de mana in eternitate.
Mereu am incercat sa pricep existenta, moartea si viata deopotriva. Astfel m-am aruncat in dor. Am cautat vesnicia in fire de iarba si petale de vant, am incercat s-o prind intre litere, in culori si in ochi. Insa abia acum pot intelege ca eternitatea suntem noi, iar viata e doar al ei ecou cand, strengari, fugim de sub al visului mantou.
In acest volum al dorului se vor regasi toti cei care iubesc, toti cei care au simtit macar o data dorul, toti cei care l-au imbratisat si care ii ,,supravietuiesc” zilnic, zambindu-i pentru ca, pasind intre portile dorului, nu facem altceva decat sa ne inaltam spre cele mai mari adancimi sufletesti. Pasind in dor, ne descoperim pe noi.
