Shabkar Tsogdruk Rangdrol (1781-1851) a lăsat în urmă numeroase volume de scrieri, dintre care
două conţin o autobiografie detaliată, una din cele mai populare şi pline de inspiraţie din întreaga
literatură tibetană. În ea, printre o mulţime de poezii şi cântece, povesteşte despre cariera sa
spirituală care a început odată cu primele scântei de renunţare din copilărie şi a culminat cu realizarea
ultimă. Şi-a petrecut aproape întreaga viaţă în retragere sau ca pelerin rătăcitor, vizitând multe din
locurile sacre din Tibet şi regiunea Himalaya - din Amdo şi graniţa mongolă în nord, unde s-a născut
şi până la marele lanţ muntos din Amnye Machen iar de acolo până la provinciile centrale U şi Tsang
şi Kailash, muntele sacru din vest, apoi spre sud către valea Kathmandu din Nepal. A fost un spirit
absolut liber ce a trăit la marginea societăţii. Şi-a petrecut cea mai mare parte din timp în singurătatea
munţilor înalţi, însoţit numai de acei discipoli apropiaţi care erau capabili şi hotărâţi să împartă cu el
greutăţile impuse de mediul de acolo şi să savureze libertatea perfectă ce provine din completa
abandonare a preocupărilor lumeşti. A fost intangibil în ceea ce priveşte convenţiile sociale şi
ecleziastice şi, deşi primise ordinaţia de călugăr, nu a întreţinut niciodată relaţii strânse cu nici una din
marile aşezăminte monastice, deşi le-a înzestrat aşa cum a putut, uneori cu o generozitate ieşită din
comun. Îndrăgind disciplina monastică şi cu toate acestea profund afundat în practica yogică a
Mantrei Secrete, probabil că arăta foarte straniu în desele sale pelerinaje, purtând în jurul corpului
bucata de pânză peticită, eşarfa albă şi părul lung specific unui yogi.
Veşmintele neobişnuite purtate de Shabkar erau o reflectare exactă a personalităţii sale şi a eforturilor
spirituale pe care le depunea. Ca yogi şi călugăr, el aduna în practica lui Calea Hinayana a renunţării
monastice, Calea Mahayana a compasiunii universale şi Calea yoghică a Mantrei Secrete - cele trei
vehicole ale buddhismului tibetan, puse în aplicare în conformitate cu schema gradată asociată atât
de mult cu tradiţia Kadampa. Deşi în vremea lui Shabkar, Kadampa nu mai exista ca linie separată,
învăţătura lor despre Lamrin sau etapele căii, a exercitat o influenţă universală asupra tuturor celor
patru şcoli ale buddhismului tibetan, fiind şi un subiect de inspiraţie pentru compunerea unor mari
opere care domină până în ziua de azi viaţa religioasă a tibetanilor: Mintea liniştită de Gyalwa
Longchenpa, Nestemata Eliberării de Je Gampopa, Comoara Calităţilor Preţioase de Vidyadhara
Jigme Lingpa şi bineînţeles, Marea Expunere a Etapelor Căii scrisă de însuşi Je Tsongkhapa.
Urmând interzicerile formulate de Atisha, comportamentul exterior al lui Shabkar era .caracterizat de
disciplina curată a ordinaţiei monastice. În interior, era un susţinător şi practicant pe viaţă al lojong,
învăţăturile antrenamentului mental focalizate asupra bodhichittei relative şi absolute, în timp ce în
secret, era un yogi desăvârşit ce reuşise să aducă la împlinire învăţăturile esoterice ale tantrei, în mod
special instrucţiunile cele mai înalte şi mai secrete ale Dzogchen şi Mahamudra. Hinayana,
Mahayana şi Vajrayana erau toate unite în practica sa, adusă la starea de realizare absolută.
Atitudinea lui Shabkar faţă de diferitele şcoli ale buddhismului tibetan nu era umbrită de nici cea mai
mică urmă de tendinţă sectară. Fără îndoială că aceasta se datora în primul rând stilului său de viaţă
liber şi independent, necomplicat de loialitatea instituţională sau dependenţa de binefăcători. Ducea
în întregime o existenţă de azi pe mâine. Nu avea un loc stabil şi îşi redusese nevoile la minimumul
absolut. Devoţiunea discipolilor săi se manifesta adeseori în donaţii bogate, pe care însă le împrăştia
cu repeziciune fie în ofrande religioase, fie în acte de caritate. Dharma era pentru el o chestiune de
antrenament şi introspecţie personală iar nu de supunere faţă de o şcoală anume. Iubea învăţătura lui
Buddha în toate manifestările ei, atitudinea sa faţă de toate tradiţiile fiind una de sinceră şi
neprefăcută devoţiune.
La un moment dat, în perioada de tinereţe, când a vizitat marea mănăstire Gelugpa, Labrang
Tashikhyil din Amdo, Shabkar s-a rugat să fie capabil să practice Dharma la perfecţiune şi într-un
mod neatins de nici un fel de prejudiciu. Referindu-se la acest eveniment în autobiografia sa, îl
citează pe al cincilea Panchen Lama declarând autenticitatea tuturor şcolilor de buddhism tibetan şi
comentează: “În conformitate cu aceste cuvinte, am cultivat întotdeauna devoţiunea plină de respect
faţă de învăţători şi învăţături, văzându-i pe toţi şi toate ca fiind pure şi curate.” O caracteristică ce
ieşea în mod special în evidenţă din personalitatea religioasă a lui Shabkar a fost gradul în care a
combinat învăţăturile Nyingmapa şi Gelugpa, două şcoli adeseori considerate ca fiind situate la poli
opuşi. Aceasta a fost sigur favorizată de mediul social al regiunii în care a crescut, departe de
centrele puterii politice, unde practicanţii tuturor tradiţiilor locuiau aproape unii de alţii şi comunicau
liber.
Propriile lui rădăcini erau printre yogi Nyingmapa din Rekong (Amdo), faimoşi pentru puritatea
samaya pe care o practicau şi puterile miraculoase rezultate din realizările lor spirituale. Aici a fost
locul unde a început antrenamentul său religios şi reiese foarte clar din viaţa sa de mai târziu că
învăţătura pe care a primit-o aici, prin viu grai şi prin puterea exemplului, a lăsat o urmă de neşters
în caracterul său. La douăzeci de ani a primit ordinaţia de călugăr de la marele abate şi învăţat
Gelugpa, Arik Geshe Jampel Gyaltsen Ozer, care l-a sfătuit pe Shabkar să îşi caute gurul său
originar, marele maestru Nyingmapa Chogyal Ngakyi Wangpo. De la acesta din urmă a primit
Shabkar toate învăţăturile şcolii Vechi de Traduceri, până la şi inclusiv instrucţiunile trekcho şi thogal
ale Marii Perfecţiuni, care vor alcătui miezul practicii sale personale. Cu toate acestea, după cum
aminteşte în biografia sa, Shabkar primea frecvent transmisii şi iniţieri din noile tradiţii, printre care
şi mult îndrăgita sa Migtsema, vestita rugăciune către Tsongkhapa, nestemata Tărâmului Zăpezilor.
Mai târziu, în călătoriile sale, îi făcea plăcere să viziteze aşezăminte Gelugpa din provinciile centrale
U şi Tsang, unde aducea ofrande generoase şi cerea învăţături. De asemenea, făcea pelerinaje la marea
mănăstire Sakya, unde a primit împuternicire-iniţiere de la fii lui Wangdu Nyingpo, al treizeci şi
treilea deţinător al tronului. Şi cum se afla în apropiere, nu rata niciodată ocazia să îşi aducă omagiile
la mănăstirea Jonang Ganden Puntsoling, fosta reşedinţă a lui Taranatha Kunga Nyingpo, pe
învăţăturile căruia le copiase după lespezile de lemn păstrate acolo. Şi nu în ultimul rând, se simţea
pe deplin acasă printre yogi Kagyupa de pe muntele Kailash sau alte locuri. Citind viaţa lui Shabkar,
cu atmosfera ei de senină devoţiune şi respect faţă de toate tradiţiile, cu greu am putea ghici
adâncimea conflictelor sectare ce au îmbolnăvit timp de generaţii întregi istoria socială a Tibetului.
Atât de puternic şi de curat era respectul lui Shabkar faţă de toate tradiţiile buddhismului tibetan,
încât a ajuns să fie celebrat ca manifestarea diferitelor personaje din exact aceste tradiţii. El este
adeseori venerat ca o emanaţie a lui Manjushrimitra (‘jam dpal bshes gnyen), unul din patriarhii liniei
Dzogchen din şcoala Nyingmapa. A fost recunoscut ca fiind încarnarea maestrului Ngulchu Gyalse
Thogme, foarte venerat de adepţii Sakyapa şi ca renaşterea lui Chengawa Lodro Gyaltsen, un
discipol apropiat al lui Je Tsongkhapa. Însă, cu toate acestea, Shabkar este celebrat mai ales ca
emanaţia lui Jetsun Milarepa, unul din cei mai mari maeştri din şcoala Kagyu şi cele mai îndrăgite
personaje din întreaga tradiţie tibetană. În ceea ce priveşte stilul de viaţă, talentul, perseverenţa şi
realizarea sa, cu siguranţă că a păşit însă în mod evident mai mult pe urmele lui Milarepa.
Shabkar era faimos pentru afecţiunea şi grija sa pentru animale. Atitudinea lui era nu numai o
simpatie personală sau o apreciere estetică ci una adânc înrădăcinată în înţelegerea învăţăturii
buddhiste. Pentru Shabkar, precum şi pentru alţi buddhişti, animalele trebuiesc privite în primul
rând şi mai presus de orice, ca fiinţe vii prinse ca şi noi în suferinţele samsarei. Oricât ar fi de diferite
şi stranii în înfăţişarea lor fizică sau de rudimentare ca înzestrare emoţională şi intelectuală, ele au,
fără îndoială, o minte şi sunt în cel mai esenţial mod, persoane. Ele sunt ataşate, nu mai puţin decât
oamenii, de noţiunea de sine. Ele, tânjesc aşadar, după fericire şi împlinire în conformitate cu natura
lor animală şi suferă atunci când nu reuşesc să le atingă. În comparaţie cu oamenii, animalele sunt
bineînţeles, în mare dezavantaj. Minţile lor sunt mult mai mult întunecate de ignoranţă, fiind
deasemenea stăpânite de puterea instinctului. Chiar dacă posedă facultăţi senzoriale mult mai
puternice decât noi, inteligenţa lor nu este adaptată pentru primirea Dharmei şi urmarea metodelor
care îi permit minţii să evolueze de la dependenţă şi sclavie la libertate.
În lungii săi ani de retragere tăcută pe înălţimile muntoase ori în călătoriile solitare prin pustietatea
tibetană, Shabkar a avut fără îndoială multe ocazii să privească de aproape animalele şi să le observe
comportamentul. Astfel de ocazii, împreună cu extrema simplitate a stilului său de viaţă, au întărit
cu siguranţă simpatia naturală pe care o simţea faţă de animale şi pe care o simţim de atâtea ori în
autobiografia sa. Viaţa lui, trăită în sălbăticie, cu puţină mâncare şi un adăpost insuficient împotriva
elementelor naturii, l-au făcut să înţeleagă greutăţile şi pericolele care constituie destinul natural al
animalelor. Cu siguranţă i-a fost de multe ori frig şi foame şi a fost martor al fragilităţii şi suferinţei
animalelor confruntate cu schimbări imprevizibile ale climei şi ameninţările prădătorilor lor naturali.
În mod cert a simţit o camaraderie cu animalele, precum şi ele, de asemenea, trebuie să se fi obişnuit
cu prezenţa inofensivă a acelui om straniu, în lungile sale retrageri solitare. Uneori Shabkar le vorbea
şi din când în când - în sporovăiala ciorilor, spre exemplu sau în strigătul tânguitor al cucului - îşi
imagina că i se adresează personal sau că vorbesc între ele. Odată a oferit o simplă instruire
spirituală unei turme de kyang sau măgari sălbatici care părea că stau şi ascultă iar altă dată el însuşi
a primit o învăţătură din toată inima de la o oaie bătrână. Reiese foarte clar din scrierile sale că era
adeseori mişcat de frumuseţea animalelor şi se simţea bine în compania lor. Adeseori chemarea
păsărilor şi murmurul insectelor erau cele care îi stimulau instrospecţia spirituală, trecându-le apoi în
cântecele lui.
Din fragedă tinereţe, Shabkar a fost îngrozit de tratamentul aplicat de oameni, animalelor. În primele
pagini ale autobiografiei sale, este descrisă o experienţă din copilărie care avea să îl marcheze pentru
tot restul vieţii.

“Într-o toamnă, am avut o recoltă foarte bogată. Toţi oamenii din toate
gospodăriile, săraci şi bogaţi, au spus că ar trebui să sărbătorim.
Asta bineînţeles însemna măcelărirea a multe zeci de oi.
Priveliştea era înfiorătoare. Eu unul am fost îngrozit şi plin de milă pentru
bietele fiinţe. Nu am putut suporta să stau în zona omorului ci a trebuit
să plec şi să aştept până ce totul era gata. Când au terminat de ucis,
m-am întors şi am văzut carcasele oilor înşirate peste tot şi tăiate în bucăţi.
Atunci mi-am zis mie însumi: ‘’Aceşti oameni fac ceva foarte rău şi
continuă în acţiunile lor, deşi ştiu că vor trebui să îndure consecinţele
în vieţile viitoare. Când voi fi mare, voi trăi numai în conformitate
cu Dharma şi voi întoarce pentru totdeauna spatele unui astfel de
comportament rău.’’ Nu am încetat niciodată să îmi fac această promisiune
mie însumi.”

De-a lungul vieţii sale, Shabkar, la fel ca orice alt învăţător buddhist, a oferit instrucţiuni în ceea ce
priveşte legea karmei, încurajându-şi auditorii să se abţină de la ucidere, uneori cu rezultate
impresionante. La fel precum contemporanul său mai în vârstă, Jigme Lingpa, a făcut o practică
personală din a salva vieţile animalelor, cumpărându-le şi eliberându-le. Într-unul din cântecele sale,
aminteşte că până la vârsta de cinzeci şi şase de ani (va trăi până la şaptezeci) a răscumpărat vieţile a
câteva sute de mii de animale. Şi totuşi, în perioada de început a maturităţii sale, cu ocazia unui
pelerinaj la Lhasa, a trăit o experienţă ce avea să se dovedească un moment de cotitură în stilul său de
viaţă. Printre diferitele lui vizite la altare şi mănăstiri, pentru a-şi prezenta omagiul înaintea unor
lama şi alţi demnitari politici şi religioşi, Shabkar se simţea atras întotdeauna la Jokhang, templul
principal din oraş, care adăposteşte pe faimoasa Jowo Rinpoche, o imagine a lui Buddha
Shakyamuni, făcută, după opinia generală, în timpul vieţii acestuia. Imaginea respectivă a fost şi este
unul dintre cele mai venerate obiecte din lumea buddhistă tibetană, fiind, de-a lungul secolelor,
centrul a nenumărate ofrande şi rugăciuni pline de devoţiune. “Într-una din zile”, îşi aminteşte
Shabkar în autobiografia sa, “am rămas în prezenţa lui Jowo pentru foarte mult timp şi mă rugam
atât de intens încât am intrat într-o stare de absorbţie profundă. Mai târziu, în timp ce mergeam mai
departe pe calea ce înconjura oraşul, am dat de cadavrele a multe oi şi capre ce tocmai fuseseră ucise.
În acel moment, compasiunea care a izbucnit în mine pentru toate animalele din lume ucise pentru
hrană, a fost aşa de puternică încât nu i-am putut rezista.
M-am întors imediat la Jowo Rinpoche, m-am prosternat şi am făcut acest legământ:
‘De azi înainte, voi abandona odată pentru totdeauna fapta rea de a mă hrăni cu carnea fiinţelor,
oricare dintre ele fiind în trecut părintele meu.’” [KWGJ, f201] Era în anul 1812; Shabkar avea
treizeci şi unu de ani. “De atunci înainte”, continuă el, “nimeni nu a mai ucis vreodată animale
pentru a-mi oferi mie de mâncare. Mai mult decât atât, mi s-a spus chiar că, atunci când aflau că
urma să îi vizitez, protectorii mei credincioşi spuneau: ‘Acest lama nu consumă carnea nici măcar a
animalelor care au murit de moarte naturală; nu trebuie, aşadar, să lăsăm nici un fel de carne în jur,
unde ar putea să o vadă.’ Şi în acest fel, ascundeau tot. Faptul că nici un animal nu a mai fost ucis
pentru mine, se datorează, cred eu, compasiunii lui Jowo însuşi.” [KWGJ, f201]
Decizia lui Shabkar de a se abţine de la carne a reprezentat un sacrificiu considerabil. Deşi călătorii
din Tibetul zilelor noastre afirmă că mari cantităţi de orez şi vegetale importate din China se găsesc
în multe regiuni ale ţării, situaţia era total diferită în vremea lui Shabkar. Este adevărat că, din timpuri
imemoriale, în zonele joase dinspre sud şi est, erau cultivate suficiente grâne şi vegetale pentru ca
majoritatea populaţiei de acolo să îşi poată suplimenta dieta bazată în mod esenţial pe carne. Însă
cultivarea vegetalelor la o scară suficient de mare încât să ofere ceea ce ar fi numit în ziua de azi o
dietă vegetariană adecvată era imposibil. Nici o cultură nu se poate dezvolta la altitudini de peste
douăsprezece picioare iar nordul Tibetului este acoperit de păşuni imense potrivite numai pentru
creşterea turmelor de iaci, capre şi oi. A renunţa la consumul de carne era aşadar, un act cu adevărat
eroic, puţini fiind cei care reuşeau să îl pună în practică. Aceasta ar fi însemnat să te mulţumeşti cu o
dietă alcătuită aproape numai din unt, lapte bătut şi tsampa, făina tradiţională tibetană făcută din orz
prăjit şi mâncată de obicei sub forma unor bucăţi de cocă amestecate cu unt şi ceai. Ar fi însemnat,
de asemenea, să te confrunţi cu o rezistenţă scăzută la boli, rezultat al deficienţei de vitamine şi
proteine şi însemna în mod sigur o mai mare vulnerabilitate la frig, simţit mai acut atunci când
organismul este lipsit de un aport adecvat de grăsime. Este, aşadar, de la sine înţeles, că o asemenea
dietă era dincolo de capacitatăţile majorităţii locuitorilor. Chiar şi într-o ţară în care principiile
Mahayana erau omniprezente, unde nimeni nu putea spune că nu cunoaşte învăţăturile lui Buddha
despre compasiune, era pur şi simplu imposibil pentru majoritatea oamenilor să trăiască aceste
învăţături până la nivelul obiceiurilor alimentare. În cazul marilor mănăstiri, aprovizionarea
călugărilor cu o cantitate adecvată de alimente vegetale, chiar şi în cazul în care aceştia preferau o
dietă fără carne, era în totalitate în afara oricărei discuţii. A fi vegetarian în Tibet necesita asemenea
puteri de a îndura lipsurile, precum şi o hotărâre ce nu putea veni decât din cea mai adâncă
convingere.
Toate aceste consideraţii - lărgimea practicii lui Shabkar ce îmbrăţişa întreaga arie a Doctrinei,
aderarea lui necondiţionată la toate şcolile de buddhism tibetan, perfecta integritate a caracterului
său, precum şi sacrificiile pe care era gata să le facă pentru a trăi în conformitate cu introspecţiile şi
principiile sale - îi dau o autoritate ieşită din comun şi dreptul de a vorbi în numele întregii tradiţii.
Ceea ce are de spus despre consumul de carne şi relaţia ei cu practica buddhistă este, tocmai din
acest motiv, foarte important şi trebuie auzit, chiar dacă, probabil, diferă de opiniile şi preferinţele
personale ale fiecăruia dintre noi ori pare dincolo de puterile noastre.
Înainte de a analiza mai în detaliu argumentele lui Shabkar, este necesar să atragem atenţia asupra
dificultăţii, dacă nu chiar a imposibilităţii, de a ajunge la o definiţie a învăţăturii despre consumul de
carne, în aşa fel încât toate părţile să fie de acord. Cel mai clar motiv este tocmai faptul că atitudinea
lui însăşi Buddha în ceea ce priveşte consumul de carne, aşa cum este ea prezentată în scripturi, pare
ambiguă. În unele sutre, şi anume cele recunoscute de Hinayana, îl găsim pe Buddha sfătuindu-i pe
discipolii lui să se abţină numai de la anumite tipuri de carne, ceea ce implică aşadar, că tipurile de
carne neinterzise erau o hrană acceptabilă. El permite, de asemenea, comunităţii monastice să
consume carnea ce îndeplineşte anumite condiţii. În alte ocazii, se spune că Buddha însuşi a
consumat carne şi se afirmă, nu fără contestaţie, că moartea sa ar fi fost datorată consumului unei
ofrande ce conţinea carne de porc infectată. În altă parte, însă, mai ales în lankavatara-sutra şi alte
scripturi Mahayana, Buddha critică în cei mai duri termeni mâncarea de carne şi o interzice în toate
circumstanţele. În cele din urmă, în anumite texte ale Mantrei Secrete, consumul de carne, împreună
cu alcoolul, pare că este nu numai permis dar chiar şi încurajat. Shabkar se apropie de această
ghicitoare şi joc de cuvinte în spiritul căii gradate şi explică aparentele contradicţii aflate în scripturi
ca manifestări ale artei pedagogice a lui Buddha. Atingând Iluminarea pentru el însuşi, acesta nu a
căutat să îşi demonstreze propria superioritate şi măreţie proclamând în gol adevăruri sublime, aflate
dincolo de capacitatea audienţei sale. Dorinţa sa fundamentală a fost să îi aducă pe ceilalţi la propriul
său nivel de înţelegere iar în acest scop, a fost un pragmatic. Ştiind că oamenii sunt transformaţi
numai prin ceea ce pot înţelege şi asimila cu adevărat, nu i-a băgat în ceaţă cu vorbe subtile şi greu de
înţeles şi nici nu a încercat să le impună discipline care erau în afara puterii lor. În loc de asta, a
vorbit în funcţie de nevoile şi capacităţile oamenilor.
Învăţăturile înregistrate în scripturi sunt, aşadar, condiţionate de împrejurări, oferite într-o anumită
situaţie şi unor persoane specifice. O învăţătură potrivită unui anumit om sau grup de oameni nu se
potriveşte în mod necesar altora. Instrucţiunile destinate discipolilor înzestraţi cu o mare ascuţime a
vederilor şi care se apropie foarte mult de înţelegerea lui Buddha, nu sunt potrivite pentru discipolii
cu capacităţi mai mici, care au nevoie de o apropiere gradată de adevăr. Scripturile buddhiste
prezintă un întreg ansamblu de instruire, toate având un singur ţel: să conducă fiinţele către Eliberare.
De aici putem trage două concluzii importante. Prima este aceea că există o ierarhie a învăţăturii, o
scală a validităţii, în conformitate cu care instruirea de bază este privită ca fiind provizorie,
prezentată în funcţie de necesitate şi întrecută de una mai înaltă şi mai solicitantă ce urmează a fi
revelată când discipolul este pregătit. Pentru Shabkar, precum şi pentru toţi învăţătorii buddhismului
tibetan, instrucţiunile expuse la nivelul Hinayana sunt de o importanţă vitală în aşezarea unei fundaţii
solide pentru practica şi înţelegerea corectă. Însă ele nu au un caracter ultim ci sunt depăşite de
învăţăturile Mahayana, aşa precum în chiar Mahayana, învăţăturile sutrelor pregătesc drumul pentru
şi sunt depăşite de cele ale tantrelor. În acest fel, toate elementele învăţăturii lui Buddha se pliază
într-un sistem coerent şi armonios, în care învăţăturilor ce par incomplete dintr-un punct de vedere
mai înalt le este oferită o poziţie potrivită şi pregătitoare, aflată în josul scalei. Văzute în această
lumină, învăţăturile scripturilor Hinayana şi Mahayana pot fi reconciliate şi nu mai are nici un rost
să se speculeze, aşa cum au procedat unele autorităţi în domeniu, pe marginea posibilităţii
interpolării unor texte şi interpretările rău voitoare ale cuvintelor lui Buddha de către generaţiile
următoare.
A doua concluzie importantă este că validitatea unei anumite învăţături depinde de circumstanţele în
care a fost oferită. Este o greşeală să se citeze învăţături ieşite din context care să fie apoi aplicate
într-un mod mult prea larg, în situaţii pentru care nu au fost destinate. Astfel, o instruire oferită într-
un cadru Hinayana nu îşi are locul şi nu prezintă aceeaşi validitate într-un context Mahayana. Aşa
cum arată Shabkar, mare parte din confuzia în ceea ce priveşte consumul de carne se datorează unei
citiri superficiale şi incorecte a scripturilor.
Aşa cum am văzut, în ciuda prezenţei Mahayana în Tibet şi a multor mari maeştri care au
propovăduit-o şi au trăit-o în deplina ei puritate, introducerea chestiunii legate de consumul de carne
nu s-a dovedit a fi o alegere practică pentru cei mai mulţi oameni. Şi aşa cum am arătat, folosirea în
afara contextului a unor citate din scripturi pentru a justifica consumul de carne este parte integrantă
a unui scenariu pur omenesc. Când oamenii sunt constrânşi de slăbiciune să acţioneze într-un mod
care se află în contradicţie cu idealurile lor, este natural să încerce să se justifice ori să mai aline din
presiunea psihologică rezultată în urma acesteia. În situaţii de adevărată dificultate, este de asemenea
ceva natural să se urmeze calea ce presupune o rezistenţă mai mică. De exemplu, în Kham sau Amdo
la sfârşitul iernii, toată lumea este foarte flămândă. Dacă la îndemână se află carne, cu greu ar putea
cineva să îi critice pe aceia care o cumpără şi o consumă fără să se întrebe prea mult de unde provine,
spunându-şi în acelaşi timp că nu sunt deloc responsabili de moartea animalului.