Georg Simmel (1 martie 1858 – 28 septembrie 1918) a fost unul din intemeietorii sociologiei germane si cei mai importanti filosofi neokantieni de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX. El a pus bazele antipozitivismului sociologic plecand de la intrebarea „Ce este societatea?â€, in replica la intrebarea lui Kant, „Ce este natura?â€, si analizand in premiera individualitatea si fragmentarea sociala.
Prin cultura, Simmel intelege „cultivarea indivizilor prin actiunea unor forme exterioare lui care s-au obiectivat de-a lungul istorieiâ€. Simmel discuta fenomenele sociale si culturale folosind termenii de „forme†si „continuturi†aflate intr-o relatie tranzitorie: forma devine continut si invers, in functie de context.
Prin aceasta, el a anticipat modurile structuraliste de rationament din stiintele sociale. Prin studiile asupra metropolei, Simmel a intrat in istoria disciplinei ca precursor al sociologiei urbane, interactionismului simbolic si al analizei retelelor sociale.
Apropiat lui Max Weber, Simmel a scris pe tema caracterului personal intr-o maniera ce aminteste de „tipul ideal†din sociologie. Cu toate acestea, el nu s-a supus rigorilor academice, abordand la modul filosofic subiecte precum emotia si iubirea romantica. Teoriile neopozitiviste ale lui Simmel si Weber aveau sa influenteze eclectica teorie critica a Scolli de la Frankfurt.
Cele mai cunoscute lucrari ale lui Simmel sunt in zilele noastre:
Probleme de filosofie a istoriei (1892); Filosofia banilor (1907); Metropola si viata mentala (1903); Sociologie (1908, incluzand Strainul, Demarcatia sociala, Sociologia simturilor, Sociologia spatiului si Despre proiectia spatiala a formelor sociale) si Probleme fundamentale de sociologie (1917).
Simmel a scris totodata pe larg despre filosofia lui Schopenhauer si Nietzsche, iar, dintre lucrarile despre arta, se remarca studiul Rembrandt: Eseu de filosofie a artei, publicat in 1916.
