n. 1912 - d. 1989
Autobiografie:
Sunt nãscut în anul 1912 într-o margine de Bucuresti, unde tatãl meu, inginer, conducea o fabricã de mobile si cherestea (comuna suburbanã Pantelimon). Din copilãrie m-au atras clopotele si obiceiurile crestinesti. Pãrintii mei erau în bune relatii cu preotul Mãrculescu de la Biserica localã, Capra, unde am mers si eu. Clasele primare le-am urmat parte acasã, parte la Scoala Clementa (în rãstimp ne mutaserãm în centrul orasului). La Liceul Spiru Haret am fost singurul dintre patru elevi israeliti care nu am venit cu certificat de la rabin, ci am învãtat religia crestinã, avându-l drept dascãl pe preotul Gheorghe Georgescu, de la biserica Sfântul Silvestru, om de ispravã, care mã simpatiza si-mi da note mari. Bacalaureatul l-am luat în 1929, urmând apoi cursurile facultãtii de Drept si Litere.
Mi-am terminat studiile în 1934, însã doctoratul în drept l-am luat abia în 1936. Dupã aceea, pânã la izbucnirea rãzboiului mi-am continuat studiile la Paris si în Anglia. Reîntors în tarã, nu am avut de suferit ca evreu, tatãl meu – încetãtenit prin lege individualã votatã de Parlament si ofiter de rezervã, fiind recunoscut “evreu de categoria a doua”, care ne punea la adãpost de mãsuri vexatorii. Am executat, totusi, – desi puteam fi scutiti – munca obligatorie si munca la zãpadã, însã în conditii de operetã. Ar fi cu toate acestea fãtãrnicie din partea mea dacã nu as recunoaste cã mãsurile luate cu privire la evrei nu m-au întristat, dându-mi totodatã prea bine seama cã guvernul tãrii – date fiind împrejurãrile – nu putea proceda altfel si admirând curajul si mãrinimia sa în refuzul de a da ascultare ordinelor venite din exterior, care cereau imperios executarea populatiei evreiesti. Afectiunea mea pentru Neamul Românesc s-a întãrit.
Greu m-am împãcat cu regimul introdus în toamna anului 1947. Multumesc lui Dumnezeu cã mi-a dat destulã vointã si destulã luciditate pentru a nu mã lãsa prins în capcanã de ademenirile acestui nou regim. Purtarea majoritãtii coreligionarilor mei m-a surprins si m-a supãrat, fãceau jocul unui partid, care, de altfel, avea sã se descotoroseascã repede de ei. Am suferit alãturi de atâtia altii, am fost dat afarã din casã si barou si am dus-o foarte greu din punct de vedere material si sufletesc. Am fost si foarte bolnav, vreme îndelungatã.
Din punct de vedere spiritual lucrurile au evoluat în cu totul alt mod. Mã simteam din ce în ce mai atras de crestinism. Cu o bunã si binevoitoare prietenã, Viorica Constantinide, mergeam des pe la diferite biserici, ea fiind o credincioasã fierbinte. Datoritã unor oameni de mare culturã si intensã trãire crestinã – Virgil Cândea si Paul Simionescu – m-am putut apropia de literatura patristicã si de filosofia crestinã. Progresam, asadar, pe amândouã planurile: teoretic si practic. Eram, în realitate, apt pentru botez, îmi lipseau numai curajul si hotãrârea de a face pasul final. Sovãiam, mi-era rusine, diavolul mã ispitea cu frica, smerenia, slãbiciunea; mã pãstram în starea aceea confuzã dintre dorinta si panica, prielnicã lenei si tergiversãrii. Mi-era si teamã, mã stiam foarte necurat. Domnul lucreazã însã în chip tainic si umblã pe cãi misterioase.
În 1959 grupul de prieteni cãruia apartineam de câtiva ani a începu sã fie arestat, primul dintre noi fiind Constantin Noica. Am fost chemat la Securitate ultimul dintre toti, cerându-mi-se sã fiu martor al acuzãrii si punându-mi-se în vedere cã, dacã refuz, voi fi arestat si implicat în “lotul intelectualilor mistico-legionar”. Îndemnat cu putere de tatãl meu (cãci mi se acordaserã trei zile rãgaz), ba si bestelit pentru a fi primit sã reflectez trei zile si învrednicindu-mã cu harul Domnului, am refuzat sã fiu martor al acuzãrii; am fost arestat, judecat în cadrul “lotului mistico-legionar Constantin Noica – Constantin Pillat” si osândit la 12 ani muncã silnicã pentru crima de uneltire împotriva orânduirii sociale a statului.
Atunci n-am mai sovãit si toate aprehensiunile si subtilitãtile mele mintale au dispãrut ca prin farmec. Eram sigur cã nu voi mai rezista 12 ani si cã voi muri în puscãrie. Nu voiam sã mor nebotezat. Domnul din nou mi-a venit în ajutor. În prima celulã în care am intrat în Jilava, primul om care mi-a vorbit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu, de îndatã ce i-am destãinuit dorinta mea, nu a stat mult pe gânduri. Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe sectia a doua (unde în douã rânduri cursese sânge) am primit Sfântul Botez (15 martie 1960). Pãrintele Mina a tinut sã dea botezului acestuia, care s-a asemuit mult unui “hold-up”, un caracter ecumenic si i-a poftit la mica ceremonie clandestinã pe cei doi preoti greco-catolici, aflati în celulã. Am fost botezat – valabil în mare grabã cu apa dintr-un ibric cu smaltul sãrit. Nas l-am avut pe un coleg de lot, fost director de cabinet al maresalului Antonescu, Emanuel Vidrascu.
La iesirea din închisoare, în urma gratierii generale a detinutilor politici (august 1964), am desãvârsit Botezul prin Mirungere la Biserica Schitul Darvari (preotul Gheorghe Teodorescu), primind si Sfânta Împãrtãsanie. De atunci am dus o viatã crestinã conform datinii si regulilor bisericesti. Jinduiam acum dupã cãlugãrie. O doream încã din închisoare.
Dupã moartea tatãlui meu (în vârstã de 90 de ani – în 1967), am început sã-mi caut o mãnãstire, am întâmpinat însã greutãti si refuzuri, staretii se fereau de un fost detinut politic. Pãrintele Mina vroia sã mã cheme la Husi, la Mãnãstirea din dependentele fostei Episcopii; s-a opus episcopul Ciopran. La Cozia, staretul Gamaliel Vaida mi s-a dovedit plin de bunãvointã, locasul mi s-a pãrut însã mie mult prea bântuit de turisti si vizitatori. Abia în 1973 Constantin Noica m-a înstiintat cã a fost la Cluj, unde l-a cunoscut pe proaspãtul episcop Justinian Chira, si cã a vizitat Mãnãstirea Rohia, unde episcopul fusese staret vreme de treizeci de ani. “Ti-am gãsit locul potrivit”, mi-a spus Noica.
De îndatã am plecat la Rohia, însotit de scriitorul Iordan Chimet, un prieten al lui Noica. În noiembrie ’73 ne-a întâmpinat la Rohia noul staret Serafim Man. Rohia m-a cucerit din prima zi si deplin, o datã mai mult Noica împlinind sarcina de înger cãlãuzitor al meu. Timp de sapte ani am mers regulat la Rohia, de cel putin trei ori pe an, pe câteva zile, apoi pe câteva sãptãmâni. Am fost, bãnuiesc, supus unui examen, unei cercetãri negrãbite.
În 1979, Pãrintele Serafim mi-a fãgãduit cã mã va cãlugãri. S-a îmbolnãvit apoi foarte grav si a fost internat în stare aproape disperatã la un spital din Cluj. De acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit în august 1980 la Rohia numai ca sã mã cãlugãreascã, potrivit fãgãduintei ce-mi fãcuse. Am fost cãlugãrit în ziua de 16 august în Paraclisul noii clãdiri de Pãrintii Serafim Man, Antonie Perta, Nicolae Lese si Emanuel Rus. Binecuvântarea Arhiepiscopiei s-a cerut si obtinut ulterior. Cunoscându-mi firea mai bine decât o cunosc eu, pãrintele Serafim mi-a dobândit de la bunii si îngãduitorii nostri ierarhi de la Cluj încuviintarea de a pãstra o camerã în Bucuresti unde sã mã pot duce din când în când spre a-mi continua într-o oarecare mãsurã activitatea literarã, consideratã a fi, indirect, în folosul Bisericii.
Sunt acum monah de sapte ani. Am izbutit sã organizez de bine de rãu Biblioteca Mãnãstirii, m-am deprins sã nu lipsesc de la sfânta Liturghie si de la miezonopticã – principalele momente ale disciplinei cãlugãresti – si am fost, cred, de oarecare folos mai multor candidati la examenul de intrare în Seminarul Teologic.
Dau din tot sufletul slava lui Dumnezeu cã m-a învrednicit de Sfântul Botez si de cãlugãrie, mult mai mult decât putea nãdãjdui un ins ca mine. Port din tinerete o cruce grea si urâtã: o ticãloasã boalã de intestine. Ar fi trebuit sã deznãdãjduiesc, sã mã întunec. Credinta îmi ajutã sã o rabd cu destul stoicism si sã nu-i îngãduie sã-mi zdruncine bucuria de a fi crestin si monah – pe mãsura darului, foarte putin adicã, având totusi dreptul de a rosti: Et in Arcadia ego. Fie numele Domnului binecuvântat.
(Cele de mai sus le-am relatat pe larg si într-o formã literarã într-o naratiune intitulatã Jurnalul fericirii, care merge pânã în 1971. Manuscrisul dactilografiat mi-a fost confiscat de Securitate în 1972 si restituit în 1975, dupã interventia Uniunii Scriitorilor. Apoi din nou confiscat în 1984 si depus la Arhivele Statului, sectia secretã).
Nicolae Steinhardt, 1987