George Mihail Zamfirescu (nascut Gheorghe Petre Mihai la 13 octombrie 1898, Bucuresti – decedat 8 august 1939, Bucuresti) a fost prozator, dramaturg si publicist roman. Provenea dintr-o familie modesta, tatal fiind carutas, si a urmat scoala primara, apoi liceul Cantemir din Bucuresti. In timpul Primului Razboi Mondial a urmat Scoala de Ofiteri de rezerva la Botosani si a participat la actiunile militare dupa 1918. A debutat literar in 1918 cu versuri in revista Literatorul, apropiindu-se ulterior de cercul lui Alexandru Macedonski.

Stabilit pentru o perioada la Satu Mare, a lucrat ca functionar la Asigurarile Sociale si a fondat o societate de teatru si cultura romaneasca, publicand primul sau volum, Flamura alba (1924). Revenit in Bucuresti, a fost bibliotecar si ziarist, realizand cronici dramatice in revista Vremea. In 1929 a fost numit director al Teatrului National din Cernauti, iar intre 1933 si 1939 a ocupat functia de regizor la Teatrul National din Iasi.

Scrierile sale exploreaza viata cartierelor marginase ale Bucurestiului, conflicte morale, iubiri neimpartasite si framantari interioare. A combinat elemente de comedie si tragedie, dand nastere unor personaje memorabile si situatii pline de intensitate psihologica. Cea mai cunoscuta piesa a sa este Domnisoara Nastasia (1927), care i-a asigurat un loc de referinta in dramaturgia romana moderna. Alte lucrari importante includ Flamura alba, Idolul si Ion Anapoda, Madona cu trandafiri, Maidanul cu dragoste, Sfanta mare nerusinare, Cantecul destinelor si Bariera.

Prin opera sa, George Mihail Zamfirescu a adus in prim plan viata de mahala si conflictele morale ale omului simplu, surprinzand cu sensibilitate si autenticitate realitatea sociala a epocii sale.